6 luni pot însemna totul când ai cancer. Mama a avut limfonul Hodgkin, dar după 6 luni de chimioterapie, a fost un caz fericit. Pe Ota – în schimb – (bunicul din partea ei), l-am pierdut în urma unui cancer la ficat. Tot după o luptă de 6 luni. În mintea noastră, cauzele bolilor amândurora erau inexplicabile. Ne uitam unii la alții și ridicam din umeri. Totul părea bine… deci, de unde până unde așa ceva la ei?
Cartea lui Maté a clarificat multe și a început din subtitlu: „Costul stresului ascuns”.
„Când nu acorzi atenției semnalelor emoționale, corpul tău spune „OK, iată câteva semnale fizice pentru tine.” Dacă nici lor nu le acorzi atenție, atunci într-adevăr te afli într-o mare dificultate.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Ideea principală pe care Gabor Maté o susține în lucrarea asta e că stresul psihologic are un cuvânt important de zis în dezvoltarea bolilor. Diabetul și bolile autoimune sunt doar câteva dintre exemplele pe care le dezbate pe larg. Doctorul se raportează la o mulțime de cazuri din arhiva personală și creează o relație de cauzalitate între stilul de viață pe care l-au avut pacienții lui și bolile de care au suferit.
„Biologia potențialelor boli apare la începutul vieții. Mecanismele de reacție la stres ale creierului sunt programate prin experiențe care nu sunt inițiate încă de la bun început, la fel ca amintirile implicite, inconștiente, care guvernează atitudinile și comportamentele noastre față de noi înșine, față de ceilalți și de lume.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
„Stil de viață” e puțin spus. Maté vine cu întreaga poveste a pacientului: în ce mediu a crescut, cu ce traume s-a confruntat copilul invizibil, ce stil de atașament au avut, cum au fost tipologiile apropiațiilor, etc. și reușește să contureze o imagine de ansamblu prin care, deodată, boala capătă sens. Asta am făcut și eu pentru mama și Ota și, uitându-mă în spate la tot ce i-a lovit și tot ce au reprimat, mi-am dat seama că cele două forme de cancer n-au fost decât modul în care corpurile lor au spus nu.
„Cancerul, scleroza multiplă, artrita reumatoidă nu sunt schimbări abrupte în viața adultă, ci culmi ale proceselor pe tot parcursul vieții. Interacțiunile umane și imprimarea biologică ce au modelat aceste procese au avut loc în perioade din viața noastră de care nu ne putem aminti conștient.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Stres
Stresul apare în corp în momentul în care un eveniment amenință starea de homeostază a corpului; atunci când corpul simte că lipsește ceva, sau e pe punctul de a dispărea, iar acel ceva e considerat necesar pentru organism ca să supraviețuiască și funcționeze optim.
Componente
- Stimul: evenimentul de natură psihică sau fizică, ce e văzut de corp ca o amenințare.
- Sistem de procesare: sistemul nervos interpretează semnificația factorului de stres.
- Reacție: felul în care corpul nostru reacționează la stimul, atât din punct de vedere comportamental, cât și emoțional; aici intră în joc modul „luptă-sau-fugi”.
„Medierea între procesele de reglare ale cortexului și funcțiile de bază de supraviețuire din trunchiul cerebral se face prin sistemul limbic, […] esențial pentru supraviețuire. […] Amigdala e unul dintre principalii reglatori ai răspunsului la frică și anxietate. Este alimentată cu receptori naturali de benzodiazepină care, atunci când sunt activați, calmează reacțiile noastre de teamă.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Factori
Maté spune că cele mai întâlnite cauze ale stresului sunt:
- Incertitudinea
- Lipsa informației
- Absența controlului
*Aici, discutând nevoia de control, mi-au plăcut mai multe exemple cu pacienți de-ai săi. Maté ajunge la concluzia că, în realitate, nu există oameni obsedați de control. Există doar oameni care se confruntă cu niște anxietăți puternice din cauza deprivării emoționale din copilărie. Cu asta e de acord și Stephanie Stahl, în „Vindecarea copilului interior”. Nevoile nesatisfăcute de la vârste fragede i-au făcut să creadă că, dacă vor controla fiecare aspect din viața lor, va fi bine. Iar orice eveniment care le scapă de sub control stârnește în ei un nivel ridicat de stres. Ce e de reținut de aici e că nevoia de control nu e o caracteristică înnăscută, ci mai degrabă, un mecanism de apărare și adaptare.
„Stresul psihologic face legătura între trăsăturile definitorii ale fiecăruia dintre noi și posibilele boli pe care le dezvoltăm ulterior. Mecanismele noastre de apărare sunt cele care cresc riscul îmbolnăvirii prin faptul ca diminuează capacitatea de a ne comunica emoțiile; capacitate care ar trebui să fie învățată în copilărie. Felul în care ne raportăm la sine, la corpul nostru, la emoțiile noastre, e definit de felul în care am crescut.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Clasificare
Stresul poate fi:
- Acut – când corpul percepe amenințarea, reacționează și, mai apoi, revine la starea de calm. Totul are loc într-o perioadă scurtă de timp.
- Cronic – când corpul rămâne într-o stare de alertă perioade lungi de timp, chiar și atunci când nu mai există un pericol real. În cazul celor care se confruntă cu stres cronic, cortextul prefrontal rămâne într-o stare constantă de hipervigilență, mereu pregătit să fugă sau să lupte, în cazul în care pericolul reapare. Activarea prefrontală nu e o decizie conștientă a pacientului, ci mai degrabă o reacție automată, programată și efectuată de căile nervoase cu mult timp în urmă.
*Iar aici, Gabor Maté zice o chestie interesantă: aparent, unii oameni pot deveni dependenți de stres – dependenți de hormonii de adrenalină și cortizol.
Moșteniri
Cu așa introducere, vă dați seama că mi-a luat mult autocontrol ca să nu devin vreo ipohondră. Partea bună e că:
„Genele sunt doar coduri. […] Genele sunt activate sau dezactivate de mediu.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Practic, genele funcționează ca un șablon biologic, care îi conferă fiecărei celule structura și funcțiile caracteristice. Zice că sunt niște „planuri arhitecturale și mecanice vii”. Acum, dacă planul ăsta măreț se realizează sau nu, depinde și de noi, nu doar de gene; pentru că genele pot funcționa doar în contextul organismelor vii. Deci, activitățile celulelor sunt definite și de interacțiunea dintre organismul respectiv cu mediul în care trebuie să supraviețuiască; și nu doar de genele din nucleele lor.
Iar mai apoi, efectul placebo are un cuvânt important de spus. Majoritatea (*nu mai ziceți „marea majoritate!!!!” 😇) crede că toată treaba cu placebo-ul e o chestie banală, care ține de imaginație și nu poate avea, sub nicio formă, un impact real. Maté vine și spune că, dimpotrivă, efectul placebo e unul psihologic, cu șanse mari de reușită, întrucât presupune activarea proceselor neurologice și chimice, prin care corpul reduce simptomele bolilor și induce însănătoșirea.
Tu
Bineînțeles că și stresul ăsta are rădăcini adânci. Maté zice la un moment dat că, dacă mamele sunt stresate în timpul sarcinii, copilul are înclinații extrem de mari spre a avea o fire anxioasă. Iar ideea asta de păpușă Matrioșka și cutii chinezești, o găsim și la Raluca Anton și la Gáspár György.
„Generațiile sunt cutii închise în cutii: în interiorul violenței mamei găsiți o altă cutie, care conține violența bunicului meu, și în interiorul acelei cutii (bănuiesc, dar nu știu), veți găsi o altă cutie cu o energie neagră, secretă – povești în povești, sculptând în timp.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Deci, odată ce înțelegem felul în care istoria familiei se întinde de-a lungul generațiilor, vina devine o chestie… lipsită de sens.
Ce e important să cultivăm în noi și în copiii noștri sunt alfabetizarea emoțională și capacitatea de diferențiere.
„Orice facem pentru a ascunde durerea sau tristețea e un răspuns dobândit. […] Într-un fel, oamenii sunt instruiți să se ocupe în necunoștință de cauză de nevoile emoționale ale altor persoane și să minimalizeze propriile nevoi.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Cele două se traduc prin a putea spune ce simți, când simți, și a putea fi în contact emoțional cu alții și totuși, autonom în propria funcționare. Persoanele slab diferențiate nu au o limită emoțională impusă între sine și ceilalți, ceea ce duce la o mare de anxietate. Asta pentru că nu există o barieră care să delimiteze propriul proces de gândire, de trăirile emoționale ale celorlalți, caz în care persoana devine un burete pentru sentimentele celorlalți – fie ele bune sau rele.
Asumarea sinelui și curajul de a fi vulnerabil sunt alte două variabile de luat în calcul.
„Majoritatea tensiunilor și frustrările noastre decurg din nevoi compulsive de a juca rolul altcuiva. […] Imaginea puternică pe care o avem despre noi a fost generată să ascundă o slăbiciune – a copilului. Fragilitatea noastră nu este ceva de care să ne fie rușine.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Interesantă mi s-a mai părut și încurajarea gândirii negative. Tot auzim în jur „fii optimist”, dar când optimismul e un mecanism de evitare a zonelor de conflict și durere, avem o problemă.
„Cu cât cineva încearcă să scape de anxietate prin gânduri pozitive, negare sau visare cu ochii deschiși, cu atât stresul acționează mai mult asupra lor și e mai dăunător. Când cineva nu are capacitatea de a simți căldura, riscul de a fi ars crește.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Iar uneori, primul pas spre vindecare poate fi chiar o explozie de furie, suprimată mult prea multă vreme.
„Când furia este descătușată, la fel este și sistemul imunitar.”
Când corpul spune nu, Gabor Maté
Întrebări precum „Ce nu funcționează?”, „Ce nu e în echilibru?”, „Ce am ignorat?”, „La ce spune corpul meu nu?” te forțează să cauți sursa stresului psihologic și să pui bazele recâștigării echilibrului interior.
English