Am încheiat 2023 cu Ileana Vulpescu, în dondola-n care mama mi-a împletit un palton de lână cadou de Crăciun.
Fraza de mai sus e un experiment. Îmi propun să mai tai din virgule în ce scriu ca să mă apropii mai mult de cum fug gândurile și de cum vorbim, decât de cum e gramatical.
Revenind. Dondolele-s niște piese de mobilier fancy pe care le vezi în casele din House of Cards. Ce-avem noi e mai degrabă rocking chair-ul lui Muriel Bagge din Curaj câine fricos, dar dacă mama vrea să-i zicem dondolă, dondolă-i zicem.
Vă spuneam că acolo mi-am încheiat anul, cu picioarele pe sobă și cu Ileana Vulpescu. Dac-ar trebui să citesc un singur autor român pentru tot restul vieții, pe ea aș alege-o. M-am îndrăgostit de ea cu „Arta conversației”, apoi am iubit-o de-a dreptul cu „De-amor, de-amar de inimă albastră”, „Viață, viață, legată cu ață”, „Arta compromisului” și „Notă informativă bătută la mașină”. Substanță în construcția narativă, context – politic, social, geografic, istoric, personaje complexe, dialog, limbaj – fabuloase amândouă, umor, tristețe – toate curg. Ca să-ți dai seama la ce mă refer, am găsit niște frânturi salvate-n Notes:
De dureri:
- Reputația față de cine, povestea nu mai spunea.
- N-am timp nici de tinerețe.
- Mi se pare că sunt o veche cunoştinţă pe care-am scăpat-o din vedere multă vreme.
- M-am rupt de tine când te iubeam, n-am vrut s-ajung niciodată la drojdiile urei.
- Îmi simt viaţa ca pe-un vas scăpat din mâini şi făcut ţăndări.
- Sînt momente-n viață când te miri că nu ți se oprește inima.
- Nici cât prețuisem lumea n-o mai prețuiam. Parcă pășeam pe apă.
- I-a rămas ca un cui înfipt în creier.
- Ce vina ai tu că e-atât de mult trecut adunat în mine?
- Oamenii sunt sclavii vorbelor pe care le spun şi stăpânii celor nerostite.
- Mort să fii că are cine să te uite.
- Să vorbim ca de la suflet la suflet.
De rânjit:
- Convenționalism călduț.
- Marin Niţă Marin era un om bun de felul lui. Şi-n 23 de ani nu-şi bătuse decât o dată nevasta.
- Firea omului e schimbătoare, iar a muierii şi mai şi.
- Simina, cum n-avusese lapte – de-a dracului ce era, zicea Aglae [soacra Siminei, bine-nțeles] – îşi crescuse copiii cu laptele Floreanei, vaca cea mai bună.
- Vrem să fim prieteni cu toată lumea, dar să nu ne ceară prietenii ce le refuzăm dușmanilor.
Exprimări când vrei să fii cel/cea mai ciudat/ă de la masă. [*Eu fac asta foarte des, fără NI-CIO jenă, dragi prieteni. I-o adevărată PLĂ-CE-RE să mă ai în preajmă]:
- Am rămas chiar pe sufletul vițelului. (= fără niciun leu)
- Ajungi pe un’ și a înțărcat dracu copiii. (= la Dracu’n praznic)
- A se aventura dincolo de capacul pianului. (= a te întinde mai mult decât ți-e plapuma)
- Să aibă grija căzutului mereu în picioare. (= să fii sigur că orice-ar fi, nu ieși rău)
- L-a desfăcut felii din ochi. (= a te uita la cineva din cap până-n picioare, a analiza pe cineva)
- A adăugat o tuşă de culoare la tabloul unei situaţii. (= a-ți da cu părerea)
- I-am servit treaptă la scară. (= când cineva profită de tine)
Înainte de „Candidații la fericire”, îi răsfoisem pe Eliade cu „Istoria religiilor”, pe Orwell cu „Why I write” și încă ceva pentru munci, „Writing dumb”, dar dondola, kilogramele de fursecuri demonizate în „Revoluția glucozei” și acasă parcă cereau ceva nice & easy. Am scris mecanic pe Google Ileana Vulpescu și am găsit „Candidații la fericire”. N-o citisem. E o colecție de 37 de povestiri. Unele-s mai lungi, altele-s mai scurte. Unele-s mai bune, altele mai puțin.
Chiar mă întrebam după, care-i apogeul unui autor. E la începutul carierei, când abundă-n idei și are atâta creativitate de pus pe foaie, ori e mai încolo, chiar pe final, când și-a găsit vocea și știe a împleti totul într-un singur fir fără noduri?
Cineva mi-a zis de „cărți-experiment”, prin care autorii testează povești și jonglează cu mai multe perioade și tipuri de personaje. „Candidații la fericire” cred că asta e. Ai și iubirea dintre Ion și Florica, ai și utopii similare cu „Translucid” a Ligiei Pârvulescu. Io-s mai pe clasic. Preferata mea a fost „Mânzul”. Tot ce-i posibil să aibă de-a face cu nechezatul pe care-l auzeam când eram mică venind din grajduri.
Mi-a plăcut și „Autoportret”, despre artistul Vlad Șerban:
La câteva luni de la despărţire, o-ntâlnise târziu într-o noapte pe stradă [soția care îl părăsise] şi o-ntrebase aproape şoptit:
— Spune, Irina, tu înţelegi ceva din ce fac eu?
— Înţeleg tot ce faci şi dac-aş fi în locul tău aş face poate la fel. — Atunci, de ce m-ai lăsat? — Fiindcă nu m-am putut obişnui cu dezordinea ta, care cred că-ţi este necesară. Eram într-o permanentă stare de nervi şi de nemulţumire. Eu nu-ţi reproşez nimic. În locul tău nu m-aş fi-nsurat şi n-aş fi făcut un copil. Nu trebuie să iei în spinare ce n-ai de gând să cari. Ai grijă măcar de-acum înainte.
— Sunt egoist, nu?
— Ca orice om muncit de-o singură idee şi de realizarea ei. Pentru mine, eşti un creator, un descoperitor. Eu, ca să descopăr un vaccin nou, omor o mulţime de cobai, de şoareci, de pisici, fără părere de rău. Tu îi secătuieşti de căldură pe cei din jurul tău, ai nevoie de ei numai în măsura-n care sunt purtători de căldură.
— Sunt de-a dreptul o fiinţă excepţională, după câte-mi spui!
— Chiar eşti. Dar eu n-am ce să fac cu fiinţe excepţionale, îmi trebuie fiinţe pur şi simplu. Mă săturasem să fiu frunza mâncată de larva din care într-o zi ţâşneşte un fluture splendid. Ştiu că nu este o sinecură să fii artist. Dar nici pentru mine nu era.
La „Ușile de biserică” am râs:
Tată-său îi spunea, încă de pe vremea când nu putea fi vorba de-nsurătoare, să fugă de femeile urâte şi chiar şi de cele care nu sunt frumoase. Ca orice tânăr care vrea să nu pară superficial, cu toate că şi lui îi plăceau fetele frumoase, îl întreba de ce anume trebuia să fugă de celelalte, care uneori sunt profunde, mai inteligente şi au o viaţă interioară mai bogată. Pentru că au complexe, îi răspunsese tată-său. Au complexe pe care caută să şi le-nfrângă prin exhibiţionism. „Aşa că, băiatule, măcar când te-nsori ai grijă să fie femeie frumoasă. Mai bine una frumoasă care să nu fi fost uşă de biserică, decât vreo urâţică pentru care să fii o fericită uvertură”. Dacă tată-său ar mai fi trăit şi dac-ar fi ştiut tot ce se petrecea acum ar fi fost desigur amărât, dar nu şi-ar fi putut ascunde un zâmbet de satisfacţie, întovărăşit de-un comentariu mintal: „Quod erat demonstrandum”.
„Antinevralgicul de la 5 P.M.” a fost un soi de resuscitare a „1984”-ului a lui Orwell, cu o puternică influență a tuturor bunicilor care s-au vrut a fi doctorițe. Pe doamnele astea le iubea nespus Simona Tivadar în „Medicină, nutriție și bună dispoziție”.
BUNICA (adresându-se BUNICULUI): Dă-mi, dragă, şi mie antinevralgicul ăla.
BUNICUL: Ce să-ţi dau?
BUNICA (punând mâinile pâlnie la gură): Antinevralgicul!
BĂIATUL: Te doare ceva, bunico?
BUNICA: N-aş putea spune că mă doare.
BĂIATUL: Păi, atunci, de ce iei antinevralgicul?
BUNICA (înghiţind antinevralgicul pe care i-l aduce BUNICUL): Fiindcă-mi face bine.
[…]
BUNICA (adresându-i-se BUNICULUI): Dacă ai lua şi tu un antinevralgic?
BUNICUL: Păi, să iau şi eu.
BĂIATUL: Dar Bunicul de ce să ia antinevralgic?
BUNICA: Fiindcă-i face bine.
BĂIATUL: Dumneata. Bunicule, de ce iei antinevralgic?
BUNICUL: Păi dacă zice Bunica să iau, eu iau.
BĂIATUL: Da, ăsta-i un argument.
BUNICA: Un antinevralgic aşa pe la 5 după-masă grozav ce bine face.
BUNICUL: Ce e drept nu e păcat, face foarte bine.
[…]
BUNICA (scoate din buzunarul şorţului un prospect de medicament): Ce-nseamnă aia antispastic?
EL: Contra spasmelor.
BUNICA: Păi, dacă e contra, nu e bun.
„Și-așa mai departe” e o altă piesă de teatru menită să zguduie peisajul politic:
SOŢIA: Şi ce-au să facă în timpul libertăţii ăsteia?
LUCIDUL: Ceea ce se face în timpul oricărei libertăţi: să intre într-o reţea de relaţii obligate.
„Viitor” drept că acolo te duce. N-a fost neapărat pe gustul meu, dar trebuie să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului pentru că perspectiva e interesantă și bine explorată.
Nu e greu să fugi, e greu să rămâi. Trebuie să ştii să-nfrunţi vicisitudinile prin care trece neamul tău şi vicisitudinile propriei vieţi. Şi, mai ales, să ştii să accepţi singurătatea. Să accepţi că nimeni nu-ţi dă nimic, nici măcar în schimb; că, în momentele de luciditate, când mintea pare să-ţi fi trecut printr-un refrigerator, eşti singur, legăturile tale cu cei apropiaţi sunt numai biologice, singurele tale legături cerebrale fiind doar cu speţa, prin intermediul operelor pe care le-a creat spiritualitatea ei. Între tine şi părinţii tăi, între tine şi copiii tăi, legătura este la fel de superficială ca şi-aceea care, într-un viitor mai apropiat sau mai îndepărtat, va fi între eprubete şi fiinţele elaborate în ele.
Și am și zâmbit un pic:
Vreau să profit de minunea asta nesperată [faptul că a întâlnit o femeie frumoasă] şi să fac un copil. S-ar putea – nu s-ar putea, ci sigur – ca acest copil să fie urât ca şi mine. De obicei, ceea ce este prost şi urât se transmite cu mare succes din generaţie-n generaţie.”
Colecția asta de povestiri are de toate – și trecut, și viitor, și tineri, și bătrâni, și oameni, și animale [credeați că zic femei, ai?! 🤭], și dramă, și fericire („Bucuria n-avea nici o legătură cu ceva material. Era un fel de încetare a oricărei dorinţe.”), și dialog, și descriere („Pe bucăţica de cer, ca o prefigurare-n miniatură a mormântului care mă va adăposti dincolo de curtea închisorii, pe-această spărtură albastră de zid desfăşor sculul stelelor din amintire, sădesc firele de iarbă ale copilăriei, mân mieii şi caprele.”)
Eu o recomand din suflet pe Ileana oricând vrei să fii parte din povestea cuiva, ori să mai înveți ceva despre tine, ori doar să mai furi o expresie pe care s-o pui pe-un tricou personalizat Crăciunul viitor.
P.S. Ca s-o citiți, nu vă trebe dondolă musai-musai. Și mama nu ia comenzi de împletituri că are niște planuri mari.
English