Îl țineți minte pe Jack Nicholson în „The Shining”?
Și eu 🙃. De aia n-am pus mâna pe nimic de Stephen King de la 9 ani de când m-a marcat filmul. Ku siguranță nici Kubrick nu-i cel mai blând, dar în mintea mea, ce aș fi găsit în cărțile scriitorului american ar fi fost cu mult mai rău.
Avantajul e că am îngeri de oameni prin preajmă care-mi deschid ochii în fel și chip. Unul dintre ei e foarte pasionat de orice-i horror, deci și de geniul Stephen King. Mi-am făcut curaj și am cerut o recomandare. Am primit-o: Misery. Concluzia? 378 de pagini de angoasă și senzație serioasă de vomă la 3 scene (ceva ce mi-a amintit un pic de „Luni de fiere” a lui Bruckner). Și ca dovadă că stricăciunea atrage stricăciune, n-am putut s-o las din mână.
Stephen, the King of Horror
Tipul e un geniu. Are aproape 80 de ani și după atâtea povestiri, nuvele și romane publicate, a fost supranumit „the King of Horror”. Influențele principale i-au fost Richard Matheson, T. S. Eliot, Edgar Allan Poe, William Faulkner și, bine-nțeles, Bram Stoker.
Stilul îi e caracterizat de personaje complexe și, uneor, de elemente supranaturale. Ce face în schimb din opera lui aur, e cum reușește să exploreze psihicul uman în fața fricii, a terorii și a disperării. Se pare că cele mai bune titluri sunt „The Shining”, „Carry”, „It” și „The Dark Tower”, deci dacă mie „Misery” mi s-a părut foarte greu de digerat… de-abia aștept să ajung la astea!!!
Misery, pe scurt
Romanul explorează relația obsesivă dintre un scriitor faimos, Paul Sheldon, și o fană înrăită, Annie Wilkes. După ce Paul are un accident de mașină, asistenta medicală Annie îl „salvează”, ducându-l la ea acasă.
Pe măsură ce intri în acțiune, afli că Annie are probleme psihice serioase și că nicidecum n-o să-și lase jucăria să plece până când nu-i readuce la viața personajul preferat printr-un nou roman.
Ce se întâmplase de fapt? Paul Sheldon scrisese câteva bestsellere ale căror protagonistă era Misery, o fată sărmană ce reușește să-și întâlnească sufletul pereche și să ducă o viață frumoasă. Atât că… total dezgustat de romanele pe care le crease și conștient că o făcuse pentru bani, Paul o „ucide” pe Misery în ultima operă din trilogie. Pun pariu că nu se aștepta ca unii fani să fie atât de nemulțumiți de deznodământ încât să-l pună să bea apa de la mop, să-i taie degetul mare de la o mână sau laba unui picior. Da, astea au fost cele 3 scene menționate în introducere, la care mai că am…
Revenind; Paul locuiește câteva luni cu Annie, timp în care trebuie să scrie un nou roman (autentic, căci fana nu e deloc ușor de prostit și prima încercare a lui a fost anulată instant) la o mașină de scris ale căror litere cad ca dinții de lapte și pe care sfârșește prin a-l scrie de mână.
Toate astea au loc pe fundalul dependenței lui tot mai puternice pentru Novril (calmant pentru durere inventat de King în roman) și într-o tensiune fluctuantă, dar constantă, între protagoniști. Sunt momente în care Annie îl răsfață și îi aduce înghețată, sunt momente în care îl duce în beci, cu șobolanii, și sunt momente în care folosește mașina de tuns iarba ca să sfâșie polișiști ce vin în vizită.
Paul e izolat și torturat fizic și psihic. Cu toate astea, nu se poate abține din a realiza că stilul actual de viață e unul semnificativ mai ordonat decât ce se întâmpla înainte și că, e posibil ca „Întoarcerea lui Misery” să fie cea mai bună operă a sa.
Complexitatea narativă
Nu e o adevărată Matrioșka precum într-„Un veac de singurătate”, dar e un roman într-un roman; în sensul în care acțiunea din „Întoarcerea lui Misery” se conturează treptat în mintea lui Paul Sheldon, după care ocupă capitole întregi în care ești inserat direct în narațiunea propriu-zisă. Sunt și multe elemente prezente în ambele – albinele, captivitatea, lupta pentru supraviețuire și frica protagoniștilor.
Pe lângă astea, titlul vine ca cel mai puternic liant. Protagonista adorată de Annie Wilkes – Misery – reflectă exact starea care-l domină pe Paul Sheldon în majoritatea romanului. „Misery”, ca substantiv comun simplu, se traduce printr-un dinsconfort uriaș sau un sentiment de mare suferință fizică ori psihică.
Ce n-am știut aprecia și ce am apreciat foarte tare
A fost și ceva ce nu m-a încântat. La început, proza mi s-a părut prea simplu de citit.
Și parcă am fost și azvârlită în mijlocul unei acțiuni, fără niciun fel de buildup. A fost diferit de „Ciuleandra”, unde Liviu Rebreanu îți prezenta o crimă în expozițiunea ex abrupto. Acolo părea că și autorul e surprins de ce se întâmplă. Aici în schimb, am simțit că doar eu am zero context despre Paul Sheldon sau fanatica în casa căreia se afla. Așa că oricât de groaznică era situația lui, eu eram detașată. Înțelegeam că pericolul e real, doar că percepeam întreaga acțiune ca fiind ficțională și la distanță.
Pe măsură ce firul narativ s-a desfășurat și s-a închegat mai bine relația dintre Annie și Paul, m-am simțit și eu tot mai absorbită de narațiune. Brusc, eram cu sufletul la gură la fiecare încercare de evadare de-ale lui Paul și mă întrebam ce poate să mai apară.
Cred că fix asta m-a atras: faptul că ritmul acțiunii a fost mai lent decât anticipasem. Și cred că talentul lui King în romanul ăsta a fost modul în care a dozat dezvăluirea instabilității psihice a lui Annie. Era greu să dai un verdict din start, când tipa îți dădea un oarecare aer de siguranță. Apoi, acțiunile ei nebune și periculoase, combinate cu momentele de vulnerabilitate, te făceau să speri, cot la cot cu Paul Sheldon, că femeia ar putea fi ajutată prin raționament.
Dacă a putut fi ajutată sau ba, o să afli tu, când îl citești. Și dacă vrei să vezi și ecranizarea, există una, din 1990. Actrița care a interpretat-o pe Annie Wilkes, Kathy Bates, a luat și un Oscar pentru rolul respectiv. Încă nu l-am văzut, dar plănuiesc.
English