Deși Freud definește prin „Sine” conceptul de „copil interior” sau „eu din copilărie”, eu îl folosesc în titlu cu înțelesul de autocunoaștere – ca întreg, fiindcă asta încearcă să scoată la suprafață cartea Stephaniei Stahl: tot felul de lumini și umbre care ne domină la cele mai fragede vârste, și care, sfârșesc prin a ne sculpta convingerile și acțiunile viitoare.

Ori mi-am setat niște așteptări mult prea mari de la domeniul „dezvoltare personală” cu Atomic Habits a lui James Clear, ori n-am empatizat eu suficient cu problemele abordate în cartea asta. Cert e că, după primele 70 de pagini, am zis că o las baltă. I-am mai dat o șansă (pentru că nu-mi place să las cărți neterminate) și, spre norocul meu, n-a dezamăgit atât de rău. Conceptele aprofundate sunt interesante, conexiunile prin care le explică – faptul că dă mereu exemple din viețile pacienților ei – le face ușor de înțeles, dar parcă… mult, mult prea ușor de înțeles. E o carte care nu te solicită deloc, încât ai impresia că e scrisă de un copil. De multe ori, parcă se învârte în jurul cozii, cu aceeași idee, reluată în alte forme, în capitole diferite. Discursul tautologic tinde să plictisească și apare tentația de a citi pe diagonală. Dar hai totuși să trecem la recenzie, și să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului, că nu-i dracul chiar așa negru.

Totul despre mecanismele noastre de apărare, de tezaurizare, strategii de răspuns, dar și exerciții pentru a reuși să renunți la tiparele care-ți aduc nefericirea, și te ajută să te accepți așa cum ești, în cele ce urmează:

Copilul interior vs. Adultul interior

Stefanie Stahl ne înmânează cheia autocunoașterii încă din primele pagini ale cărții sale: înțelegerea copilului interior din noi. Prin asta, se referă la alinarea copilului-umbră și dezvoltarea copilului-lumină. Dar, ce înseamnă asta?

Autoarea definește copilul interior drept:

„suma experiențelor noastre, bune și rele, întipărite în copilărie, pe care le-am trăit alături de părinții noștri și de alte persoane importante.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Copilul-lumină și copilul-umbră

Analiza n-ar fi posibilă fără punerea în balanță a conștientului și subconștientului, și măsura în care acestea ne influențează în deciziile pe care le luăm în viața de zi cu zi. Subconștientul e o instanță psihică mult mai puternică decât ai crede; acesta cuprinde până la 90% din experiențele și acțiunile noastre. Din toate aceste trăiri din subconștient – care au prins rădăcini în copilărie – apare metafora copilului interior. Cu el asociem convingerile, dar și fricile noastre. Practic, ceea ce încearcă să ne spună autoarea e că întreaga noastră viață emoțională e subordonată experiențelor din primii șase ani de viață. Crucială e încrederea în sine, pe care autoarea o numește „încredere vitală”, și despre care spune că se formează în primii doi ani de viață. Aceasta ajunge să cântărească fantastic în felul în care ne vom raporta la ceilalți, dar și la noi înșine. E posibil ca, la vârste ceva mai mari, încrederea să-ți fie zdruncinată de evenimente dureroase (Ex.: violență domestică, abuz sexual). Cu toate acestea, încrederea vitală se conservă și e un pilon de susținere care te ajută să treci peste. „Copilul-umbră” din noi e rezultatul evenimentelor triste care ne-au marcat, în timp ce „copilul-lumină” e suma lucrurilor frumoase.

La polul opus al „copilului interior” se află „adultul interior” sau „eul matur”. Dacă primul e asociat cu subconștientul, cel de-al doilea se află în strânsă legătură cu rațiunea , acționând în mod conștient și intenționat.

Condiționarea genetică a proastei dispoziții

Și da, să ții mereu la suprafață copilul-vesel și adultul interior, și să fii mereu prezent, rațional și vesel, e greu. Greu și utopic. Și asta pentru că avem o condiționare genetică a proastei dispoziții, care înseamnă că avem tendința de a acorda o atenție mult mai mare lucrurilor negative din viața noastră. Explicația e simplă și vine din cele mai vechi timpuri: nevoia de supraviețuire ne forțează să fim mai atenți la ceea ce reprezintă un pericol, decât la ceea ce reprezintă o normalitate sau o bucurie. Deci, nu e de mirare că evenimentele cu o puternică încărcătură emoțională negativă ne rămân întipărite în minte pentru o perioadă mai lungă de timp.

Cine preia controlul? Copilul sau adultul?

E stabilit deja: convingerile din copilărie au o influență fantastică asupra percepției și emoțiilor noastre din prezent. Dacă nu sunt trecute prin filtrul adultului interior, convingerile sunt cele care ne fac să acționăm din impuls, într-un anumit fel, la un moment dat. Astfel, Stefanie Stahl ne pune față în față cu înlănțuirea convingere – interpretare a realității = sentiment – comportament. Orice factor extern poate fi considerat un „declanșator”. Orice poate stârni din partea noastră o reacție – fie că e vorba de „cineva”, sau „ceva”. Dacă situația respectivă nu e filtrată prin gândirea rațională, copilul interior va fi cel care va prelua controlul, exteriorizându-și emoțiile din subconștient.

Cele patru nevoi psihice fundamentale

Autoarea e de părere că toate problemele pe care le întâmpinăm – fie în relațiile cu alți oameni, fie în ceea ce ne privește pe noi înșine – au la bază cele patru nevoi psihice fundamentale.

1. Nevoia de apartenență
2. Nevoia de autonomie și control
3. Nevoia de satisfacere a plăcerii sau de evitare a neplăcerii
4. Nevoia de încredere în sine și de recunoaștere

Odată ce-ți privești conflictele și problemele prin prisma acestor nevoi, motivele care te-au determinat să reacționezi sau să acționezi într-un anumit fel, devin mult mai clare. Totul are rădăcini în trecut: nevoi care ți-au fost nesatisfăcute, încălcate, neglijate. Soluția stă în alinarea copilului-umbră și în reflectarea asupra trăirilor sale.

Mecanisme de apărare

„Nu convingerile negative în sine sunt cele care ne împovărează relațiile interumane și modul de viață, ci mecanismele de apărare pe care le alegem pentru a ne contracara convingerile.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Din dorința de a reprima suferința copilului-umbră din noi, fiecare își dezvoltă o serie de mecanisme de apărare, menite să ne protejeze de convingerile și sentimentele negative, adânc înrădăcinate în subconștient. Mecanismele de apărare se împart în trei categorii principale: adaptare, retragere și suprarecompensare.

1. Negarea realității

Persoanele care folosesc acest mecanism pentru a se apăra, neagă numai realitățile care generează în ei sentimente cu un puternic impact negativ.

2. Proiecția și victimizarea

Sau faptul că îi percepi pe ceilalți în funcție de nevoile și emoțiile tale. Când te simți slab și inferior, tinzi să-i vezi pe ceilalți mai puternici decât tine. Dacă mama ta a fost obsedată de control, e posibil s-o percepi în același mod și pe partenera ta de viață. Dacă ești lacomă și zgârcită, poți avea impresia că și cei din jurul tău sunt la fel.

3. Căutarea perfecțiunii, obsesia față de frumusețe și dependența față de recunoaștere

Cred că aici ne lovim de cel mai puternic și mai frecvent mecanism de apărare al secolului nostru. Lipsa de încredere în propriile forțe ne provoacă să ducem viața în defensivă și să încercăm să fim atât de buni la ceea ce facem, încât să nu putem fi atacați de nimeni. Majoritatea își proiectează temerile asupra aspectului fizic, de aici și obsesia față de frumusețe. Păcat că recunoașterea, validarea exterioară și succesul public nu vor vindeca niciodată traumele copilului-umbră.

4. Căutarea armoniei și conformarea excesivă

Asta fac cei care își reprimă sentimentele și acțiunile, din dorința de a se adapta în societate. Tot ei sunt cei mai predispuși spre a aluneca în depresii, dar și spre a-și pierde identitatea. În goana asta după conformarea excesivă, nu mai știu cine sunt sau ce vor de fapt.

5. Sindromul salvatorului

Cei care folosesc acest mecanism de apărare se simt valoroși numai atunci când ajută pe altcineva. Dar asta nu e tot. Ei dezvoltă o ecuație „mutatis mutandis” extrem de toxică, de genul „Ai nevoie de mine, deci rămâi cu mine”. Dacă salvatorul își dorește să-și facă partenerul dependent de el, și el devine la rându-i dependent, fiindcă nici nu îl poate ajuta, și nici nu se poate elibera de persoana în cauză.

6. Rezistența

Cei care opun rezistență pentru a se proteja de suferință, au o teamă aparte: să fie vulnerabili. Nu vor să se afle într-o poziție de subordonare și, pentru asta, folosesc fie agresivitatea activă, fie agresivitate pasivă. Cea din urmă se referă la micile acte de sabotaj prin care persoana în cauză îi transmite partenerului intențiile sale. Aceasta refuză să comunice deschis, ci preferă să se eschiveze prin mici tertipuri.

7. Dorința de a deține controlul

Un alt mecanism de apărare des întâlnit. Acesta apare din teama excesivă de a fi rănit. Meticulozitatea, regulile stricte, ordinea, gândirea compulsivă, perfecționismul, dar și gelozia excesivă – toate aceste elemente se regăsesc în mecanismul de apărare al unui obsedat de control.

8. Agresivitatea și atacul

Interpretarea distorsionată a realității te poate face să crezi că unele persoane îți sunt inamici când, de fapt, nu e cazul. Astfel, cei cu acest mecanism de apărare tind să se apere prin agresivitate extremă (violență fizică) sau atacuri verbale (mici înțepături care, aparent, nu sunt spuse cu răutate).

9. Regresia afectivă

Aceste persoane nu vor să dezamăgească și nici să sufere un eșec, așa că nu-și asumă răspunderea pentru ceea ce fac și ce simt. Idealizează relația cu presupușii ocrotitori și dezvoltă o dependență toxică față de aceștia.

10. Refugiul, retragerea și evitarea

Încă un mecanism de apărare foarte frecvente în prezent. Cei care evită confruntarea – atât cu ceilalți, cât și cu ei înșiși – alegând să fugă. Există un termen în literatura de specialitate pentru acest comportament: disocierea. Persoanele în cauză se închid în sine, din reflex, și încearcă să nu simtă nimic. Stefanie Stahl prezintă asta sub numele de „reflexul prin care o faci pe mortul”.

11. Teama de apropiere și acaparare a copilului-umbră

Aceștia se simt în siguranță numai când sunt liberi, independenți și singuri. Apropierea față de cineva le produce instant o senzație de constrângere, drept pentru care recurg la acest mecanism de apărare.

12. Refugiul în dependență

Copilul din noi vrea să se simtă bine aici și acum. E înclinat spre excese și caută recompensa imediată. Shoppingul online, fumatul, băutul, mâncatul sunt definite de psihologul Gene M. Heymann drept „tulburări deliberate ale comportamentului decizional”, semn că te poți elibera de dependență cu ajutorul adultului interior.

13. Narcisismul

Din dorința de a-și alina copilul-umbră care se simte lipsit de valoare, narcișiștii dezvoltă, în mod inconștient, un mecanism de autoapărare, prin care își construiesc un al doilea sine – un „sine ideal” – numai pentru a-și demonstra grandoarea. Grandoarea nu e decât… grandomanie. Dar ei nu se opresc aici, ci continuă prin a-i devaloriza și pe cei din jurul lor.

14. Camuflajul, jocul de roluri și minciunile

Da. Din păcate, tot mai des ne lovim de oameni care vor să pară ceea ce nu sunt. Stefanie Stahl le justifică lipsa curajului de a fi ei înșiși prin teama de a fi respinși, vulnerabili și expuși atacurilor. Tot aceștia sunt cei care nu dau glas nemulțumirilor de-a lungul relațiilor de prietenie sau de dragoste, dar sfârșesc prin a face asta de abia în ultimul moment, sub forma unui „decont final”.

Mecanisme de tezaurizare

Din fericire, mecanismele de apărare pot fi înlocuite de moduri de comportament alternativ, pe care Stefanie Stahl le numește „mecanisme de tezaurizare”. Iată pe ce-ți poți canaliza emoțiile când simți că nu ești suficient, că te închizi în tine, sau când apelezi la oricare dintre mecanismele de apărare mai sus menționate:

1. Apropierea de ceilalți ajută. Aceasta e posibilă numai prin deschidere, empatie și naturalețe.
2. Introspecția e un alt mecanism de tezaurizare. Evaluează cum percepi realitatea și oamenii din jurul tău, și fă diferența între fapte și interpretarea lor.
3. Acceptă-i și pe cei care îți forțează limitele. Cu ajutorul lor, te poți cunoaște mai bine și poți căpăta mai multă încredere în tine.
4. Dacă nu reușești să fii sincer în ceea ce te privește, cere părerea onestă a unui prieten.
5. „Bine” înseamnă „suficient de bine”. Goana după perfecțiune n-o să te ducă nicăieri. O să sfârșești epuizat și… cam atât.
6. Învinge-ți inerția. Cu cât devii mai inert, cu atât ai tendința de a te odihni mai mult, pe când, pe măsură ce devii mai activ, cu atât mai multe lucruri bifezi de pe listă.
7. Exersează bunăvoința și laudă-ți aproapele ca pe tine însuți.
8. Ascultă cu adevărat și exersează empatia.
9. Pregătește-te să faci față conflictelor și modelează-ți relațiile.
10. Delimitează-te de ceilalți în mod sănătos și învață să spui „Nu”.
11. Permite-ți să fii tu. Află că e în regulă să dezamăgești.

Detașarea de sentimentele negative

De-a lungul cărții, autoarea propune diferite exerciții prin care să intri în comuniune cu sinele tău -să-ți domolești trăirile negative, și să-ți recapeți bunăstarea și rațiunea.

• Focusează-te pe deplin asupra senzațiilor fizice. Alungă din minte amintirile aferente sentimentului de tristețe și concentrează-te strict pe senzația resimțită în corp. Vei vedea cum – treptat – aceasta dispare. Încearcă să te focusezi în special pe zona toraco-abdominală. Mai întâi, observă fluxul respirației tale și vezi daca aerul se blochează undeva. Stând pe spate, inspiră adânc, până în abdomen.
• Concentrează-ți atenția pe altceva. Creierul nu are capacitatea de a face mai multe lucruri concomitent, așa că forțează-te să te focusezi pe altceva. Cultivă-ți o pasiune. Activitățile de care te lași cu totul absorbit au efect antidepresiv.
• Folosește umorul. După cum am spus mai sus, creierul nu poate simți mai multe lucruri simultan, deci furia se disipează când râzi. Pentru a explica asta, autoarea recurge la o metodă amuzantă: „meditația vacii”. Aparent, acea privire tâmpă nu-ți permite să fii nervos în același timp.
• Descoperă cele trei ipostaze ale percepției. Folosește un loc din încăpere pentru a intra în pielea copilului-umbră și simte convingerile sale pentru situația dată. Ieși din ipostază, atingându-te cu palma, pișcându-te sau sărind, schimbă-ți locul din încăpere și intră în pielea partenerului de discuție. Gândește-te ce simte el. Schimbă din nou locul în încăpere și privește întreaga scenă din perspectiva adultului interior, care e obiectiv. De abia după ce parcurgi toate cele trei ipostaze ale percepției, descoperă ce sfaturi i-ai da copilului-umbră din tine.
• Numără zece obiecte roșii sau albastre, din jurul tău.
• Găsește pentru fiecare literă din alfabet, o țară care să-i corespundă.
• Folosește „propoziții instant” dacă te regăsești într-o conversație tensionată (Ex.: „Pe barba prostului învață bărbierul meserie.”, „Vrei să repeți asta de la coadă la cap?”, „Asta e o replică prea rotundă pentru capul meu pătrat.”).

Ceva n-a făcut… „click”

Am rezonat cu vindecarea copilului interior. N-am rezonat cu „Vindecarea copilului interior”.

Prin asta vreau să spun că mi-au plăcut conceptele expuse în carte. Ba mai mult decât atât, mi-am și pus și câteva – ok, multe – semne de-ntrebare în ceea ce mă privește. Cu ce n-am rezonat în schimb, a fost modul în care e scrisă. Multe explicații inutile ai unor termeni cunoscuți în masă (Ex. „tabula rasa, adică coală-albă” – de cacofonie, nu mai zic). Multe tautologii; aceleași idei reapar sub diferite forme, în capitole diferite, fără nicio informație nouă. Cred că cele 270 de pagini ar fi putut fi lejer încadrate în 150-200, maximum. Vă las și vouă câteva exemple care pe mine m-au făcut să vreau s-o abandonez:

„”Marele filosof” Popeye Marinarul spunea: Sunt ceea ce sunt, și asta e tot ceea ce sunt!”.

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Autoarea folosește ideea asta și drept concluzie, îndemnându-i pe cititori s-o ia drept mantră interioară:

„Ești ceea ce ești, și asta e tot ce ești – și e bine așa!”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Înțeleg pozitivitatea discursului, dar parcă, totuși… ar fi putut mai bine decât un citat din Popeye Marinarul.

Mai apoi, avem de-a face cu un exercițiu menit să învingă o dependență; în acest caz, dependența de fumat.

„Dacă vrei să te lași de fumat, îți poți imagina, eventual, că te-ai oprit într-o pădure minunată. Ești total contopit cu ea. Respiri aerul curat. O închipuire frumoasă este și că ai înotat îndelung în mare și stai pe plajă fără suflu, adunându-ți forțele pe nisip. Ți-ai pierdut într-atât răsuflarea, încât fumatul nu are ce căuta în acest tablou imaginar. Închipuie-ți în continuare, cât de curat și de frumos e sa nu-ți mai aprinzi țigara. Simte în tine un miros plăcut, dacă nu mai fumezi.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Sigur, imaginea vizuală e una fantastică, nimic de zis – pădure, mare, soare -, dar… cam atât. Spune-i unui fumător să nu-și aprindă o țigară ci, dimpotrivă, să-și imagineze că e într-o pădure… dar nu orice fel de pădure, una frumoasă! Șansele să nu-l bufnească râsul sunt destul de mici. Și nici n-a fost nevoit să folosească meditația vacii, mai sus pomenită. *Off topic, asta cu „pădurea” mi-a amintit de un prof de la Litere care, în primul curs de Semiotică, ne-a dat următoarea temă de gândire: „Când spui că te plimbi prin pădure, te plimbi prin pădure, sau te plimbi de fapt, prin cuvântul “pădure”?”. Cred că în momentul ăla, cu toții, fumători-nefumători, ne-am fi aprins o țigară.

Am înțeles că pentru a ne a alina copilul interior, trebuie să-i vorbim în limbajul lui, dar unele paragrafe sunt exagerate, formulările par prea dramatice, și definițiile sunt adesea previzibile.

”Dacă mama […] își gestionează bine propriile sentimente de tristețe, atunci poate resimți tristețea copilului ei și o poate accepta. În acest caz îi va spune copilului, de exemplu: “Of, pot sa înțeleg foarte bine că ești supărat pentru că Jonas nu a vrut să se joace astăzi cu tine”.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

„Când unui copil[-umbră] i se oferă atenție, iar preocuparea lui e luată în seamă, acesta se va retrage mulțumit, jucându-se apoi din nou singur, măcar o vreme.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

„Așa este întotdeauna când iubești în viață: dacă nu poți iubi decât ceea ce este perfect, atunci nu e vorba de iubire adevărată.”

vindecarea copilului interior, stephanie stahl

Key takeaways

Eu am furat trei idei cheie din cartea asta:

1. Ne putem construi singuri realitatea și suntem liberi să alegem cum vrem să privim lumea. Noi învățăm prin condiționare, deci, cu cât e mai frecvent un gând, o emoție sau un gest, cu atât mai puternic acesta se va întipări în creierul nostru, drept conexiuni neuronale stimul-reacție.
2. De cele mai multe ori, ne stârnesc emoții niște declanșatori externi: un compliment făcut de X, un eveniment organizat de Y, o experiență împreună cu Z. Tot această idee ne face și să dăm vina pe alții când lucrurile nu merg cum am vrea noi. Cu toate acestea, adevărul e că noi decidem ce ne influențează și cum ne influențează. Noi suntem responsabili pentru fericirea noastră. Nimeni altcineva.
3. Oamenii dificili au copii-umbră foarte răniți.