Un veac de singurătate, Márquez. Romanul – păpușă Matrioska

Un veac de singurătate, al scriitorului columbian Gabriel García Márquez, este romanul care va servi drept fundament în analiza procedeului literar al păpușii Matrioska. Forța de convingere a operei latinoamericane e insuflată de o arhitectură amplă, construită din mai multe istorisiri, care ilustrează poveștile generațiilor Buendía pe parcursul a o sută de ani de existență.

Tehnica narativă a păpușii rusești

Această tehnică mai e întâlnită în literatură și sub numele de cutii chinezești. Asemenea păpușilor rusești, există trei caracteristici esențiale care le definesc și care stabilesc o conexiune atât de strânsă între istoriile care se succed, fiind indispensabile unui tot narativ autentic.

1. Complexitatea romanului;
2. Ambiguitatea – fie a vocilor narative, fie a desfășurării evenimentelor, fie a salturilor spațiale, dar mai ales a dimensiunii temporale, care se dilată sau se contractă spontan, pe parcursul câtorva rânduri sau a câtorva pagini;
3. Misterul – care prinde contur și, asemenea unui bulgăre, devine tot mai mare, din generație în generație, fiecare istorie-fiică, istorie-nepoată adăugând noi personaje, evenimente și semănând noi taine înainte de lămurirea celor anterioare.

Conceptele de istorie-mamă și istorie-fiică

Și totuși, ce definitivează conceptul de păpușă Matrioska în literatura hispano-americană de secol XX, sunt simbioza și ecoul.

Istoria-mamă și cele care o succedă sunt strâns legate; vocile generațiilor care survin sunt influențate de cele care au apus, iar în noile povestiri răsună ecouri din vechile istorii. Aceste ecouri apar sub diferite forme: în combinații de nume, de personalități, în justificarea unui gest sau în revelarea unui mister care au rămas neclare în păpușă rusească în care au apărut inițial. Asocierile și hibridările numelor și caracterelor personajelor au un efect amețitor asupra cititorului.

Nimic din ceea ce construiește procedeul narativ al păpușii Matrioska nu e întâmplător. Se remarcă pornirile străbunicilor în seminția tinerilor și consecințe ale unor evenimente săvârșite în construcția principală, care se resimt până în ultima istorie derivată.

În ciuda tuturor vocilor narative ce răsună – aparținând unor povestiri și generații diferite – și a tuturor planurilor epice care se succedă, corpul romanesc este omogen. Deși în literatura latinoamericană a secolului al XX-lea există salturi – temporale, de la o cutie chinezească la alta, de la o matrioska mai mare, la una mai mică, dintr-o realitate, într-alta -, acestea nu oferă impresia unor rupturi interioare în arhitectura romanului, ci dimpotrivă, forța procedeului narativ stă tocmai în suprapunerea istoriilor, a dimensiunilor temporale și spațiale, în mutațiile calitative, în complexitate și în mister.

În romanul lui García Márquez, avem de-a face cu șapte păpuși Matrioska – șapte generații de Buendía – care vor defila înaintea cititorilor, ilustrând mai bine de o sută de ani de existență.

Satul Macondo: cadrul perfect pentru realismul magic

Construcția principală are loc într-un spațiu făurit de imaginația autorului: satul Macondo. Locația – inspirată de orașul natal al columbianului, Aracataca – e cadrul perfect de care tehnica narativă a păpușilor rusești are nevoie pentru a prinde contur: spațiul fără granițe, în care realismul magic își afirmă statutul dominant de la bun început, unde obiectivul se confundă cu subiectivul și timpul capătă alte dimensiuni.

Era într-adevăr un sat fericit, unde nimeni nu avea mai mult de treizeci de ani și unde nu murise nimeni.

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Pe parcursul celor 500 de pagini, Macondo va cunoaște dezvoltare, prosperitate, o populație înfloritoare, urmate de perioade îngrozitoare, cauzate fie de calamități ale naturii, fie e boala insomniei, fie de furia civilizațiilor, reflectată în războaie. Și totuși, cătunul columbian nu își găsește imediat sfârșitul, ci dimpotrivă, în istoriile derivate, spațiul ficțional își găsește – aproape întotdeauna – puterea să reînvie, fie datorită generațiilor care apar și sunt dornice să câștige lupta împotriva pierzaniei, a decadenței și a morții, fie prin intermediul amintirilor oamenilor locului.

Astfel, Macondo ilustrează dimensiuni sociale, religioase, politice și spirituale, existente în America de Sud în secolul al XX-lea, deservind drept ramă pentru ceea ce opera vrea de fapt să transpună: istoria omenirii – de la geneză, la apocalipsă. 

Macondo devenise un îngrozitor vârtej de praf și moloz centrifugat de furia uraganului biblic […] era scris ca orașul oglinzilor (sau al mirajelor) avea să fie pustiit de vânt și surghiunit din memoria oamenilor […] și că tot ce era scris acolo era irepetabil dintotdeauna și pentru totdeauna, căci neamurile osândite la un veac de singurătate nu mai aveau o a doua șansă pe pământ.

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Acțiune: povestea a 7 generații

De abia ultimele file ale romanului ne pun față în față cu întâia și cea mai complexă păpușă rusească a tehnicii narative: manuscrisul țiganului Melchiade, care ilustrează întreg destinul familiei Buendía, cu o sută de ani înainte de săvârșirea profeției. Caracterul misterios al personajului care anticipează istoria a șapte generații, se accentuează pe măsură ce firul narativ prinde viață. Inițial, este înfățișat ca un bărbat puternic, în floarea vârstei, însă odată cu trecerea anilor, chipul îi este umbrit de bătrânețe. Frapantă e fuziunea dintre planul real și cel fantastic, care se produce în momentul în care locuitorii din Macondo văd un Melchiade întinerit, lipsit de riduri, de parcă ar fi înșelat timpul. Prezența realismului magic își exercită forța de convingere ilustrând același personaj în sicriu, pentru ca mai apoi să își facă din nou apariția în atelierul de dagherotipie al familiei Buendía.  

Prima păpușă rusească

Expozițiunea surprinde prima păpușă rusească: José Arcadio Buendía și soția sa, Úrsula Iguarán, care pun bazele satului Macondo. Această primă generație nu îi înfățișează numai pe întemeietorii satului Macondo, ci – pentru spițele care se vor naște – cei doi vor reprezenta mărturia vie a începuturilor. Calmul iluzoriu este tulburat periodic de popasurile țiganilor în noua localitate, scopul lor fiind prezentarea noilor descoperiri lumești.

José Arcadio Buendía se transformă din respectatul întemeietor al satului Macondo, un rob al descoperirilor, invențiilor, dar mai ales a căutărilor: copia imaginii lui Dumnezeu, tinerețea veșnică, transformarea metalelor în aur și Piatra Filosofală. Sub influența lui Melchiade, capul familiei Buendía dezvoltă o obsesie care îl va aduce în pragul nebuniei, sfârșind înlănțuit de un castan și articulând limbi de neînțeles. Pentru el și nu numai, Úrsula reprezintă un sprijin solid fără de care multe dintre personajele generațiilor ce vor să vină, s-ar fi pierdut. Trăind mai bine de un secol, această mamă poate fi considerată vocea soțului pe care l-a iubit, a copiilor pe care i-a crescut, a nepoților pe care i-a vindecat, a satului pe care l-a întemeiat.

A doua păpușă rusească

Odată cu nașterea lui José Arcadio și Aureliano, o a doua cutie chinezească se conturează, iar ecoul ei va răsuna până în ultima generație a familiei Buendía deoarece, de-a lungul romanului, numele Arcadio va fi asociat cu trăsături precum nestatornicia,  impulsivitatea, independența, încăpățânarea, iar purtătorii numelui Aureliano vor dovedi interes pentru filosofie, meditație, metalurgie:

Pe când cei numiți Aureliano erau retrași, dar ageri la minte, cei cu numele de José Arcadio erau impulsivi și întreprinzători, însă marcați de un destin tragic.  

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Fiii Úrsulei portretizează două personalități eminamente opuse. José Arcadio își afirmă constant independența și imprevizibilitatea: lasă însărcinată o femeie de moravuri ușoare, își abandonează familia și copilul din pântecele lui Pilar Ternera părăsind satul cu o șatră de țigani, revine în Macondo și începe o relație imorală cu Rebeca, sora sa vitregă, fapt care atrage cu sine exilul său din familia Buendía. 

Conexiunea dintre Rebeca și José Arcadio se naște din dorințe carnale, însă ceva mai puternic îi leagă ulterior: lipsa rădăcinilor; un gol care va mai surveni pe parcursul romanului și care va bântui și alte suflete din familia Buendía. Odată ce singurul om care i-a oferit sentimentul de apartenență moare, Rebeca se autoizolează, fiind găsită – decenii mai târziu – de către Aureliano cel Trist, în casa ce se credea a fi părăsită.

În ceea ce privește personalitatea lui Aureliano, se remarcă oscilația constantă între singurătatea covârșitoare și setea de război și dreptate. Incipitul abrupt al romanului – care va deveni un laitmotiv în tehnica narativă a cutiilor chinezești – anunță destinul său:

Mulți ani mai târziu, în fața plutonului de execuție, colonelul Aureliano Buendía avea să-și aducă aminte de după-amiaza aceea îndepărtată când tatăl său l-a dus să cunoască gheața.

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Legătura puternică dintre tată și fiu se va face resimțită până la final, Aureliano dându-și ultima suflare sub același castan sub care José Arcadio Buendía a stat înlănțuit decenii întregi.

Cea de-a treia fiică a întemeietorilor satului Macondo este Amaranta. Egoismul și impulsivitatea sa au drept consecințe conflicte cu Rebeca – sora sa adoptată – și cu Remedios și Amparo – fiicele administratorului satului Macondo, Apolinar Moscote. Dorința arzătoare de a fi ea cea care se va căsători cu Pietro Crespi, și nu Rebeca, are drept urmare otrăvirea neintenționată a lui Remedios Moscote, cea care devenise recent soția fratelui său mai mare, Aureliano. Sentimentul de vinovăție o va bântui pentru totdeauna, refuzând toți bărbații care o vor curta de acum înainte. Înspre sfârșitul vieții, puritatea îi este pătată de înclinațiile incestuoase pe care le dezvoltă în relație cu nepotul său, Aureliano José. Pe lângă nume, aceleași înclinații le va moșteni un personaj care va apărea 3 generații mai târziu: Amaranta Úrsula. 

A treia păpușă rusească

În cea de-a treia cutie chinezească și nu numai, un rol esențial îl are prezența feminină – Pilar Ternera – care își va găsi sfârșitul odată cu satul Macondo, după aproape un veac și jumătate de existență. Acest personaj reprezintă catalizatorul a două fire narative, prin intermediul relațiilor sale cu frații Buendía. Prima istorie îl are în centru pe Arcadio, fiul lui José Arcadio și al lui Pilar Ternera. Contrar educației oferite de bunica sa, Úrsula, tânărul dezvoltă tendințe tiranice, devenind conducătorul orașului Macondo și susținător înfocat al forțelor liberale, asemenea unchiului său, colonelul Aureliano. Sfârșește împușcat – asemenea tatălui său, José Arcadio – de armata puterii conservatoare, dar nu înainte de a lăsa trei moștenitori, în urma relației sale cu Santa Sofía de la Piedad. 

În opoziție cu personalitatea vulcanică și asupritoare a fratelui său vitreg, este conturat caracterul lui Aureliano José – rodul unei idile fulgurante între Pilar Ternera și colonelul Aureliano. Întreaga sa viață, tânărul încearcă să obțină mâna femeii pe care o iubește, dar eșuează fiindcă aceasta este însăși mătușa care l-a crescut, iar refuzul Amarantei este de neclintit. Își găsește sfârșitul asemenea fratelui său, în război, ucis de forțele conservatoare. De același destin au parte toți ceilalți 17 fii ai lui Aureliano Buendía, zămisliți în timpul celor 32 de campanii pe care colonelul le-a purtat împotriva conservatorilor. Purtând o cruce de cianură în frunte, fiecare își va găsi sfârșitul când va fi împușcat în locul însemnului făcut de bunica sa, Úrsula.  

A patra păpușă rusească

Cea de-a patra păpușă rusească înfățișează destinul celor 3 copii ai lui Arcadio și ai Santei Sofía de la Piedad: frumoasa Remedios, José Arcadio al Doilea și Aureliano al Doilea. Prezența feminină din această cutie chinezească este întruchiparea purității și a liniștii, necesare și nespus de dorite într-un sat precum Macondo – sugrumat de căi ferate, automobile și comerț, și cotropit de războaie. Nu există doar o coincidența de nume, dar și chipul blând, firea calmă și stilul simplu de viață al tinerei amintesc de Remedios Moscote, personajul din a doua generație a familiei Buendía, care a murit cu gemenii colonelului Aureliano în pântece, fiind otrăvită – fără voință – de Amaranta. Frumoasei Remedios nu îi este întinată puritatea, înălțându-se la cer într-o dimineață, în timp ce întinde cearșafurile.  

Asemenea gemenilor lui Remedios Moscote, Aureliano al Doilea și José Arcadio al Doilea își găsesc sfârșitul în același timp. Și totuși, forța de convingere a acestui plan epic e accentuată de confuzia dintre cei doi gemeni care – de mici – fac schimb de nume, îmbrăcăminte, temperament și comportament, pentru a-i induce în eroare pe ceilalți. Úrsula este cea care realizează că este posibil ca, în acest joc primejdios, cei doi să își fi pierdut identitatea definitiv. Există posibilitatea ca, în timpul înmormântării – când corpurile au fost confundate, iar unul a fost așezat în mormântul celuilalt – gemenii să își fi regăsit – de fapt – adevărata identitate.   

Cel care a rămas cu numele de Aureliano al Doilea a devenit impresionant de voinic, ca bunicul, iar cel care a rămas cu numele de José Arcadio al Doilea a ajuns slab și osos precum colonelul, și tot ce au mai păstrat în comun a fost aerul solitar al familiei.

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

A cincea păpușă rusească

Aureliano al Doilea și Fernanda del Carpio sunt cei care dau naștere celei de-a cincea generații din familia Buendía, formată din José Arcadio, Renata Remedios – alintată Meme – și Amaranta Úrsula.

De la o vârstă fragedă, personajul masculin din această istorie derivată dă dovadă de trăsăturile specifice unui Arcadio, iar în ciuda eforturilor și rugăminților Úrsulei de a deveni preot, José Arcadio ruinează familia Buendía, irosind banii pe desfătări lumești. Finalul său tragic e marcat de câțiva tineri care îl ucid pentru aurul care i-a mai rămas. Între sora sa, Renata Remedios, și un muncitor rrom de pe plantațiile de banane, Mauricio Babilonia, se înfiripă o idilă. La aflarea acesteia, Fernanda face tot ce îi stă în putință pentru a-i îndepărta pe îndrăgostiți, trimițând-o pe Meme la mănăstire și obținând – în urma unor acuzații nedrepte – uciderea lui Mauricio. Și totuși, rodul iubirii lor se naște câteva luni mai târziu – în mănăstire – marcând cea de-a șasea generație Buendía: Aureliano Babilonia. 

A șasea păpușă rusească

Amaranta Úrsula este cel de-al treilea copil al Fernandei, care va îngriji de Aureliano Babilonia – ale cărei origini sunt ascunse de bunica sa – și pentru care va dezvolta – în necunoștință de cauză – sentimente imorale, incestuoase, asemenea Amarantei din a doua cutie chinezească. Relația dintre Amaranta Úrsula și Aureliano se soldează cu nașterea lui Aureliano Rodrigo și totodată a ultimei spițe din familia Buendía. Moartea Amarantei Úrsula în timp ce îi dă viață lui Aureliano Rodrigo, care va fi mai apoi devorat de către furnici, îl fac pe Aureliano Babilonia să vadă că profeția scrisă de Melchiade în limba sanscrită, cu privire la destinul familiei Buendía, s-a împlinit acum.

A șaptea păpușă rusească

[…] în clipa aceea miraculoasă i s-au revelat cheile definitive ale lui Melchiade și a văzut epigraful pergamentelor perfect orânduite în timpul și spațiul oamenilor: “Primul din neam este legat de un copac, iar pe cel din urmă îl mănâncă furnicile.”

Gabriel García Márquez, Un veac de singurătate

Cea din urmă cutie chinezească a romanului Un veac de singurătate ilustrează stingerea unei familii și odată cu ea, a unui întreg oraș.

Un roman-fluviu

Fiecare Matrioska are propriul fir al vieții, care survine și în celelalte istorii, influențând alte generații și evoluțiile lor. Tot așa se dizolvă și granițele – între José Arcadio și Aureliano, între planul obiectiv și cel subiectiv, între realitatea, vis și magie, între viață și moarte. În această înlănțuire de cutii chinezești – de la mari, la tot mai mici -, perspectiva temporală se dilată sau se contractă, în funcție de vocea narativă care preia controlul.