E de-ajuns să vă spun că sunt Juan Pablo Castel, pictorul care a omorât-o pe Maria Iribarne; bănuiesc că toți își mai amintesc de proces și că nu-i nevoie de mai multe lămuriri despre mine.
Ernesto Sábato, tunelul
Nu obișnuiesc să încep analiza unui text cu un citat, dar aici am făcut-o din două motive: prezentându-ți o operă care debutează cu mărturisirea unei crime, am șanse ceva mai mari să-ți stârnesc interesul; și mai apoi, incipitul abrupt mi-a amintit de unul dintre romanele mele preferate din literatura română ━ Ciuleandra, a lui Rebreanu.
Citind Tunelul, am simțit că trebuie să reconstitui un dinozaur întreg, având la dispoziție numai o vertebră spartă. Misterul sădit încă din prima frază a operei hispano-americane merită o analiză în detaliu.
Un roman care zguduie literatura latinoamericană
Din cauza statutului său profesional ━ acela de fizician ━ argentinianul Ernesto Sábato este unul dintre geniile secolului XX care se lovește de uși închise la începutul carierei sale scriitoricești. Totuși, talentul își pune amprenta pe prima sa operă ━ El túnel ━ a cărei elocvență îi atrage pe literații francezi Jean Paul Sartre și Albert Camus, care ulterior vor contribui la publicarea sa.
Astfel, în 1948, apare un roman al cărui expozițiune ex abrupto șochează atât prin tematica pe care o anunță, cât și prin nonșalanța și spontaneitatea vocii narative. Parcurgând doar primele rânduri pe care le-am citat și în introducerea articolului, cititorul se regăsește într-o situație echivocă: pe de o parte, are impresia că întreaga acțiune i-a fost înfățișată dinaintea ochilor, însă pe de altă parte, se ivesc și primele date ascunse. Împărtășirea unui act, fără niciun fel de justificare, e un tertip scriitoricesc pentru a provoca receptorii; cu atât mai mult când actul menționat este o crimă. Mai mult decât atât, naratorul nu numai că nu oferă explicații pentru gestul său, dar își asumă că procesul ━ care probabil a făcut multă vâlvă ━ este binecunoscut de cel care îi citește jurnalul de față. În realitate, adevărul este contrarul, deci vor surveni întrebări: Despre ce proces e vorba? Îl va povesti pe îndelete în cele ce urmează sau nu? Trimiterea la Procesul lui Kafka e evidentă. Asta nu face decât să intrige cititorul și să-l facă să dea filă după filă.
Spațiu, timp și realitate
Mai multe despre spațialitate, temporalitate și niveluri de realitate, am discutat aprofundând cel mai scurt roman din lume.
Aici, punctul de vedere spațial poate fi stabilit cu ușurință, observând că spațiul povestitorului și cel al evenimentelor narate coincid, deoarece romanul debutează cu expunerea acțiunii la persoana întâi. În linii mari, artistul Juan Pablo Castel dezvoltă o obsesie pentru María Iribarne, singura ființă care pare să aibă capacitatea de a-i privi în suflet chiar de la prima întâlnire, prin intermediul picturii Maternitate, semnată de narator. Atenția oferită unui detaliu dintr-un fundal îndepărtat – o femeie contemplând marea – trezește în protagonist gândul că cei doi sunt făcuți unul pentru celălalt. Faptul că și altcineva a resimțit aceeași singurătate pe care o emană femeia din planul secundar, asemenea lui în momentul pictării, îl face pe Castel să se îndrăgostească iremediabil de misterioasa privitoare.
Înnebunit de întrebări fără răspuns, deducții logice și ilogice, feste pe care i le joacă mintea și, într-un final, orbit de gelozie, naratorul sfârșește prin a o ucide pe singura persoană care l-a înțeles și, odată cu ea, pe sine: zidurile acestui infern vor fi, astfel, tot mai ferecate. Prin urmare, punctul de vedere temporal rezidă în interferențele timpului psihologic cu cel cronologic fiindcă cititorul va fi purtat prin tunelurile minții protagonistului, care va încerca uneori să se inculpe, alteori să se disculpe de crima comisă, printr-un tumult de gânduri și sentimente care se contrazic la fiecare pas și care – de cele mai multe ori – fac abstracție de obiectivitatea temporalității.
Mai mult decât atât, pentru ca destăinuirea eroului să aibă un efect marcant asupra cititorului, un alt procedeu narativ este punctul de vedere al nivelului de realitate, pe care Sábato îl valorifică prin situarea istorisirii în planul real.
Acțiune. Ipoteze obsedante și întrebări fără răspuns
De la bun început, avem de-a face cu o femeie misterioasă numită María Iribarne care se autodescrie astfel: Tuturor celor ce se apropie de mine, le fac rău. Primul dat ascuns nu își va afla explicația, ci va obține numai intrigarea cititorului. Câți ani are? Care este povestea ei? Pe cine a mai rănit? Va fi și Juan Pablo Castel una dintre victime sau își vor găsi liniștea împreună? Enigmatica prezență feminină consideră aceste întrebări lipsite de sens, răspunzându-i evaziv bărbatului care o venerează și în care – pe dată – se nasc zeci de ipoteze obsedante.
Negura se întețește odată cu plecarea inopinată a Maríei la țară, care îi lasă îndrăgostitului – drept justificare – o scrisoare. Înnebunit, protagonistul o caută acasă unde îl întâlnește pe nimeni altul decât însuși soțul iubitei sale, domnul Allende, care îl lămurește în privința călatoriei nepremeditate; aparent, doamna sa obișnuiește să meargă la ferma vărului Hunter. Deodată, unele ipoteze se lămuresc: închiderea ușilor când María vorbea la telefon cu amantul său, nedumerirea servitoarei când Castel întreabă de domnișoara Iribarne, repetatele rânduri în care femeia ezita completa destăinuire în fața iubitului său; toate acestea au drept justificare mariajul ei cu un orb. Și totuși, maniera în care tehnica narativă a datului ascuns poartă cititorul e frapantă deoarece, în clipa în care i se oferă câteva răspunsuri, se ridică alte semne de întrebare: De ce i-a tăinuit adevărul căsniciei sale? Care este motivul orbirii lui Allende? Să fie oare vina Maríei, cea care a mărturisit de la bun început că face rău tuturor celor care o înconjoară? Cine este Hunter, un alt amant? Mai mult decât atât, câți bărbați sunt în situația lui Castel?
Tehnica narativă a datului ascuns
Toate aceste întrebări care răsună în mintea cititorului, se ivesc concomitent și în subconștientul protagonistului, care desfășoară procese psihotice de logică și deducție, în căutarea răspunsurilor, construind diferite ipoteze: fie că acesta nu este decât un joc malițios între cei soții Allende, care se amuză provocând suferință altora, fie că María a vrut să îl îndepărteze pe Juan Pablo Castel și nu a găsit o metodă mai potrivită decât arătându-i că este căsătorită, fie ca un test pentru a vedea dacă pictorul va lupta pentru ea, știind de mariajul său, iar cea din urmă ipoteză fiind susținută de scrisoarea protagonistei, menită să întărească legăturile amanților. Dacă unele întrebări își găsesc răspunsul în mintea lui Castel, în ceea ce îl privește pe Hunter, totul este necunoscut. Făcând o călătorie la ferma familiei Iribarne, naratorul deslușește câteva date omise anterior, oferindu-i cititorului posibilitatea de a afla că misteriosul personaj masculin este vărul familiei Allende, despărțit de soția sa, și că locuiește singur la țară unde – ocazional – sosesc María și sora lui, Mimi.
Pe parcursul romanului, naratorul nu va fi tentat să aleagă supozițiile care – în aparență – sunt evidente, fapt care încurajează tehnica narativă și forța sa de convingere:
Când crezi că se sprijină pe ceva simplu de tot, descoperi, dedesubt, mobile foarte complexe.
Ernesto Sábato, tunelul
De-a lungul romanului, cititorul se va lovi de foarte multe ori de această barieră coborâtă de un narator care, uneori dă dovadă de o sinceritate debordantă și oferă convingerea unei destăinuirii complete, iar alteori, se închide în sine, omite sau refuză lămuririle.
Simbolul tunelului
Chiar dacă îndrăgostiții se revăd, ceața nu se ridică de pe întreg corpul narativ. Refuzul constant și exasperant al protagonistei de a își justifica acțiunile, dar totodată gesturile de dragoste adresate amantului, se materializează într-o relație toxică, ce are un impact crucial asupra psihicului naratorului și anume conștientizarea faptului că:
Există un singur tunel, întunecos și singuratic: al meu, unde îmi petrecusem copilăria, tinerețea, întreaga viață.
ERNESTO SÁBATO, TUNELUL
Dacă uneori speră că între tunelul său și María e doar un zid de sticla, și că se vor întâlni cândva; ulterior, realizează că peretele ce se înalță mereu este din piatră neagră, iar singura persoană care l-a înțeles, îi este inaccesibila. În consecință, protagonistul parcă se dedublează în două ființe complet diferite: una care o iubește cu patimă pe María și alta dispusă să o ucidă dacă îl trădează. Ultima călătorie spontană a protagonistei la ferma vărului său are deznodământul enunțat încă din prima frază a romanului.
English