Mătușa Julia și condeierul, Llosa. Un roman care se răzbună pe trecut

Autorului romanului Casa Verde publică o altă capodoperă, 14 ani mai târziu. Citind Mătușa Julia și condeierul lui Llosa a fost o provocare și-o desfătare totodată. Setea de a deznoda ițele narative creștea delirant în încercarea mea de a plasa definitiv fiecare personaj într-un plan narativ.

Am încercat în zadar, pentru că tocmai în toate încrengăturile astea stă forța de convingere a romanului peruvian: personaje ale căror nume se juxtapun; evenimente ale căror deznodăminte – deja consemnate – se schimbă radical de la un capitol la altul; morți și destine incerte. Toate își oferă noi dimensiuni și semnificații una alteia, de parca și-ar dori să se răzbune pe ceea ce s-a spus cu două capitole în urmă; de parcă ar vrea să se răzbune pe trecut.

Un alt roman care ilustrează tehnica narativă a vaselor comunicante. Despre acțiune, personaje, mecanisme literare și simboluri în proza latinoamericană, în cele ce urmează.

Tehnica narativă a vaselor comunicante

Sistemul vaselor comunicante reprezintă un procedeu literar complex, care contribuie la crearea unui întreg prin intermediul deosebirilor, a decalărilor și a distanțărilor.

• Temporalități psihologice sau obiective;
• Perspective spațiale divergente;
• Niveluri de realitate juxtapuse;
• Absența cronologiei;
• Naratori omniscienți intercalați cu voci ambigue;
• Dialogul – marcat sau nu de liniile-i specifice – este înlocuit spontan de povestirea prin intermediul fluxului conștiinței;
• Metamorfoze dublate de hibridizări onomastice;
• Fire narative care se înnoadă și – prin confuziile pe care le stârnesc – poartă cititorul rătăcit prin tuneluri care se construiesc neîncetat.

Toate acestea formează particularități ale unui tot narativ special, care provoacă și îndeamnă la infinite relecturări, în cadrul cărora, cititorul va descoperi noi valențe, sensuri și simboluri, care îl vor tulbura și înșela, dar și captiva cu puterea lor de persuasiune. 

Titlu. Setarea acțiunii

Titlul are rolul de a anunța planurile narative. Cele două personaje – mătușa Julia și condeierul Pedro Camacho – vor reprezenta actorii cheie ai vaselor comunicante care vor fi conturate în cele ce urmează.

Structura de ansamblu se plasează în Lima anilor 1960, firul evenimentelor fiind încredințat naratorului-personaj, Mario, un tânăr de 18 ani, a cărui personalitate de abia începe să se contureze. Se poate afirma că cele două planuri epice surprind procesul de maturizare și dezvoltare – personală și profesională – a studentului care, până în momentul întâlnirii mătușii sale, Julia, și a condeierului, Pedro Camacho, este considerat de către membrii familiei fie Marito, fie Varguitas, nicidecum Mario.

Planuri epice

1. Primul vas comunicant ilustrează întoarcerea Juliei din Bolivia, în sânul unei familii numeroase, care portretizează tipologii autentice. O idilă survine între narator și mătușa sa – Julia – care, la vârsta de 32 de ani, e în căutarea unor emoții adolescentine, a unei iubiri intense, gândindu-se cu groază la singurătate. În continuare, legătura afectivă dintre cei doi are urmări semnificative asupra naratorului-personaj, care are de-a face cu o serie de provocări: păstrarea discreției în prezența membrilor familiei; sugrumarea sentimentelor intense, de dragoste, în public; întâlniri aflate departe de ochii lumii, adesea chiar și resimțirea unei gelozii sfâșietoare, căsătoria clandestină cu femeia iubită și exilul forțat al acesteia cauzat de familie, care, îi va impune ulterior să se însoare cu nepoata Juliei, Patricia. 
2. Dacă povestea de dragoste dintre Varguitas și mătușa sa se înfiripă, evoluează și se destramă pe parcursul a zece capitole impare, cel de-al doilea vas comunicant conturează – în capitolele pare – influența fenomenului radiofononic – Pedro Camacho – în viața scriitoricească a tânărului narator. În repetate rânduri, se remarcă încercările lui Mario de a-și publica scrierile, dar acestea eșuează, fie din lipsa încrederii în sine, fie în absența unor subiecte și modalități narative autentice.

Atitudinea, mișcările și expresia lui păreau infirmarea însăși a spontaneității și a firescului și  te făceau să te gândești imediat la o marionetă articulată […] dintr-o făptură lipsită cu totul de apărare putea să izvorască un glas așa de ferm și melodios, o dicție desăvârșită. 

mario vargas llosa, Mătușa Julia și condeierul

Așa e introdus personajul care are să devină vedeta Radioului Central, datorită pieselor de teatru pe care le făurește neîncetat; piese de teatru care – la rândul lor – vor deveni un nou sistem de vase comunicante, în care timpul se contractă ca un rezultat al muncii obsesive a condeierului.

Faptul că planurile epice se disting pe capitole pare și impare evidențiază strategia vaselor comunicante: aceea de a-și crea, treptat, căi subterane prin intermediul cărora, procedeul narativ își va intensifica puterea persuasivă: pe de o parte, cititorul are de-a face cu ascensiunea idilei adolescentine, iar pe de altă parte, cu declinul scribului bolivian, Pedro Camacho.

Desfășurarea acțiunii

Pentru a analiza evoluția tehnicii vaselor comunicante, mă voi concentra pe câteva dintre povestiri: prima îl prezintă pe doctorul Alberto de Quinteros, în încercarea sa de a mușamaliza incestul nepoților săi – care are drept urmare sarcina Margaritei; capitolul IV ilustrează sarcina sergentului Lituma de a ucide un negru hoinar; scribul bolivian conturează istoria violului Saritei Huanca Salaverría și a presupusului vinovat, Gumercindo Tello, care se înjunghie cu un cuțit pentru a-și demonstra inocența; se zugrăvește obsesia lui Federico Téllez Unzátegui pentru exterminarea tuturor rozătoarelor și declinul familiei sale; capitolul IX anticipează vasul comunicant al capitolului ce îl succedă, și anume drama infanticidului Lucho Abril Marroqín și ajutorul acordat de psihologa Lucía Acémila; spre finalul romanului, Pedro Camacho își imaginează istoria familiei Bergua și declinul acesteia odată ce Sebastian, Margarita și Rosa îl găzduiesc în pensiunea lor pe străinul Ezequiel Delfín.

Va răsuna împușcătura? […] Care va fi sfârșitul acestei tragedii din Callao?; Va converti Gumercindo Tello cel mai respectabil birou judecătoresc din Lima într-un altar de sacrificii? Cum se va termina această drama judiciară?

mario vargas llosa, Mătușa Julia și condeierul

Și totuși, retorismul întâlnit la finalul fiecărei povestiri nu are drept scop numai suspansul superficial, ci conturează o dimensiune psihologică a condeierului; una acaparată de lacune, incoerențe și confuzii mentale.       

Mai mult decât atât, toate aceste scenarii radiofonice au numai în aparență un caracter impersonal, deoarece scribul bolivian își transpune – prin condei – detalii din identitatea sa, legând astfel noi noduri între cele două planuri epice: pensiunea familiei Bergua este reflexia aceleia în care locuiește – La Tapada; doña Margarita este personajul creat în urma observării atente a proprietăresei sale, Anastasia; iar jocul travestiului – care îi este descoperit de Mario în timpul unei vizite inoportune – ilustrează subtil lipsa lui de imaginație; lipsă care îl va ruina în cele din urmă. 

Vasele comunicante jonglează cu personajele și firele narative care îi sunt puse la dispoziție de condeier, creând – prin intermediul salturilor calitative – un climaxuri și anticlimaxuri strâns înlănțuite, influențând structura de ansamblu. Numărul limitat de eroi ai povestirilor menționate mai sus va deveni un conglomerat de personaje, ale căror nume vor fi hibridizate, fiecare având mai multe destine, mai multe morți, în perspective temporale, spațiale și niveluri de realitate distincte:

Caraghios nu e faptul că îl trece dintr-o piesă în alta, ci că-l tot învie. 

mario vargas llosa, Mătușa Julia și condeierul

Punctul terminus îl reprezintă tot planul obiectiv: Marito sfârșește prin a se supune – în cele din urmă – voinței familiei, iar Pedro Camacho devine un simplu curier, ale cărui cuvinte stridente nu mai sunt înțelese de nimeni. Refuzul de a-l recunoaște pe Varguitas, când se întâlnesc, 12 ani mai târziu, are de-a face cu refuzul său vehement de a admite că a eșuat în arta creației povestirilor. 

Personaje

• Pentru început, medicul Alberto de Quinteros este prezentat drept ginecolog (cap. II), pentru ca mai apoi să devină psihiatrul confundat cu Lucía Acémila (cap. XIV), sacerdot (cap. XIV) și specialist în paralizie (cap. XVI).
• Sergentul Lituma este transpus dintr-un vas într-altul, statutul său social și profesional fiind ruinat din cauza atâtor migrații – este retrogradat drept jandarm (cap. XVI), apoi reapare drept sergent (XVIII), sfârșind ca paracliser. De asemenea, inexplicabil, este victima mai multor morți tragice: în capitolul XVI, se sinucide cuprins de remușcări deoarece nu a fost capabil să respecte ordinul și să îl omoare pe negrul din Callao, pentru ca două capitole mai târziu să fie cuprins sub dărâmăturile unei mănăstiri, în urma unui cutremur.
• Sarita – care la vârsta de 13 este victima unui viol – devine în capitolul XVIII, iubita lui Lucho Abril Marroquín, silită să fugă de acasă în urma unui avort (este confundată cu nepoata doctorului Alberto de Quinteros).
• O triplă identitate se înregistrează și în cazul medicului psiholog Lucía Acémila care, dintr-un sprijin fundamental al infanticidului Marroquín (cap. X), devine – pe rând – cântăreață și stareță (cap. XVIII). Uluitoare este inserția de neînțeles a unui profesor astrolog, în capitolul XVI, al cărui nume este Lucio Acémila.
• Cea mai complexă metamorfoză o cunoaște Lucho Abril Marroquín, care prezintă particularitățile lui Gumercindo Tello – violatorul Saritei – deoarece abuzează și de Rosa Bergua; ale lui Ezequiel Delfín deoarece incendiază pensiunea familiei Bergua, este internat în ospiciu și totuși revine drept arbitru în cadrul meciului de fotbal Bolivia-Peru: Joaquín?/ Tello?/ Joaquín Hinostroza Bellmont?/ Ezequiel Delfin?/ Gumercindo Hinostroza Delfín?/ Gumercindo Bellmont? 

Un genocid de personaje

Oare așa va sfârși această istorie, printr-un măcel dantesc? Sau, ca și porumbița fenix, va renaște din propria-i cenușă, cu noi episoade și personaje recalcitrante. 

mario vargas llosa, Mătușa Julia și condeierul

Incapacitatea lui Camacho de a ține pasul cu firele narative pe care le-a țesut și refuzul categoric de a-și accepta declinul scriitoricesc au drept consecință un sistematic genocid de personaje. În încercări disperate de a pune din nou stăpânire pe eroii săi, îi reasociază inexplicabil, creând hibridizări onomastice și de caracter, sfârșind prin a le oferi mai multe finaluri catastrofale, iar scribul – cândva faimos – devenind eroul unei farse tragice.