Pedro Páramo, Juan Rulfo. Tema morții în literatura mexicană

Singurul lucru pe care nu-l acceptă un mexican e adevărul.

JUAN RULFO, Pedro Páramo

În prefața romanului Pedro Páramo, Juan Rulfo se autocaracterizează drept un mincinos înnăscut care, prin intermediul literaturii sale, creează lumi difuze, personaje reale, fantasme, istorisiri neclare, date ascunse, și astfel,  ține aprinsă flacăra minciunii cotidiene. Opera hispano-americană oferi iluzia autorității absolulte, prin intermediul vocilor narative care prezintă istorisiri incomplete, ipoteze fragile și concluzii puternice, dar totodată tragice.

Pedro Páramo explorează particularitatea mitică a morții tatălui scriitorului, Juan Nepomuceno Pérez Rulfo. Autorul dezvăluie că primul instinct a fost acela de a-și intitula romanul Murmurele, de parcă înseși glasurilor copilăriei sale i-ar fi dictat proza maturității, portretizând astfel un suflet colectiv al satului mexican. 

Stilul rulfian

Scriitorul recurge la trăirile și experiențele proprii, pentru a oferi operelor sale forța de convingere necesară vrăjirii cititorului. În introducerea în literară latinoamericană, am povestit pe scurt despre tehnicile narative care dau valoare romanelor de secol XX – tehnica vaselor comunicante (Casa verde, Mătușa Julia și condeierul), a datului ascuns (Tunelul, Invenția lui Morel) și a păpușii Matrioska (Un veac de singurătate). Piesa principală din puzzle-ului narativ al lui Juan Rulfo e procedeul datului ascuns. Ceea ce permite ca acest mecanism să pună stăpânire pe întregul corp narativ este stilul rulfian, definit de:

• fragmentism, spații și timpuri care se întrepătrund, acțiuni fără finalitate, gesturi nejustificate;
• limbaj ambiguu, încărcat de motive și idei repetitive, enunțate de voci multiple care se amestecă;
• un stil care portretizează acumularea dezordonată a memoriei, în încercarea lui Rulfo de a-și reproduce biografia mutilată.

Planuri temporale, spațiale, reale și mitice

Mai multe despre aceste concepte, în articolul care discută cel mai scurt roman din lume. Lectura se deschide cu tânărul Juan Preciado, care pleacă în căutarea tatălui său în satul Comala, datorită promisiunii făcute mamei sale, Dolores, pe patul de moarte. Ceea ce pare a fi la început un banal jurnal de călătorie, devine treptat, un proces al depersonalizării lui Juan Preciado, care intră în contact cu o lume care mustește de voci, și totuși e pustie.

Spațiu

Perspectiva spațială dominantă este cea în care locul povestitorului și locul evenimentelor narate se suprapun, dat fiind faptul că avem de-a face cu un narator-personaj. Neobișnuit și provocator este faptul că cititorul nu află numele acestuia timp de cincizeci de pagini. Astfel, încă de la stabilirea celei dintâi perspective, avem de-a face cu nararea prin omisiune. Este Juan Preciado un tânăr lipsit de identitate până la ajungerea în satul natal al mamei sale, astfel încât menționarea numelui său este irelevantă, sau de abia aici sfârșește prin a-și pierde conștiința propriei persoane?

Pe parcursul romanului, Rulfo mizează pe vocea unui povestitor, dar asta nu înseamnă că va fi mereu același povestitor. Diferitele personaje pe care Juan Preciado le întâlnește în călătoria sa, vor ocupa – pe rând – rolul de narator și vor relata evenimente care se situează atât în prezent, cât și în trecut, dar și trăiri și presimțiri care contribuie fie la dezvăluirea adevărului, fie la adâncirea și mai profundă a acestuia. Prietena mamei sale, bătrâna Eduviges Dyada, bucătăreasa Damiana, doica Dorotea Cisneros sau însuși Pedro Páramo sunt doar câteva dintre personajele ale căror voci răsună în calitate de povestitori, într-o istorisire în care murmurele și ecourile fantomatice creează o tensiune asurzitoare. 

Timp

Asemenea celorlalte opere latinoamericane de secol XX, timpul subiectiv îl subjugă pe cel obiectiv. Indispensabilă e capacitatea cititorului de a urmări cu vigilență desfășurarea narațiunii și, în special, a dialogurilor dintre personaje; dialoguri care vor surveni din nou pe parcursul romanului, în alte contexte, în care umbrele se vor diminua treptat, întru lămurirea receptorului. Pentru a amplifica forța persuasivă a romanului, Juan Rulfo nu numai că recurge la o pluralitate de naratori, dar oferă posibilitatea fiecăruia dintre ei de a-și dezvălui timpul psihologic, care – la rândul său, este însoțit de interpretări proprii în legătură cu evenimentele relatate. Prin urmare, această perspectivă suprimă temporalitatea obiectivă, dând naștere unui haos de experiențe și trăiri de care cititorul se va folosi, în încercarea sa de a pătrunde tainele unui sat mexican. 

Nivel de realitate

Felul în care scriitorul mexican își conturează expozițiunea romanului creează iluzia unui punct de vedere transparent al nivelului de realitate; un narator-personaj relatează la persoana întâi evenimente prezente sau anterioare lui, apelând la memorii și trăiri personale, astfel încât pare că atât povestitorul, cât și istorisirea acestuia sunt situate în planul real.

Pe măsură ce înaintezi în opera rulfiană, apar mai multe detalii care contrazic premisa inițială. În primul rând, satul Comala – destinația lui Juan Preciado și totodată, locul în care romanul capătă putere – este unul fictiv; așadar situarea acțiunii într-un plan real este eronată.

În al doilea rând, etimologia termenului comal face trimitere la un vas de lut folosit la încălzirea mâncărurilor mexicane. Asta ar putea justifica acea căldura nepământeană care îl întâmpină pe Juan Preciado din momentul intrării în sat și nu îl slăbește până în clipa în care părăsește locul mistic, cu însăși condiția morții. 

Satul Comala există prin proprii morți. Nimeni nu pleacă din el, căci e tărâmul nemuririi și al melancoliei, e purgatoriul, simplu loc de trecere, fără locuitori și fără culoare, sau, mai precis, de culoarea umbrei: cenușiu, maroniu, negru.

JUAN RULFO, Pedro Páramo

Titlu

Titlul surprinde numele tatălui protagonistului romanului rulfian. Traducerea din spaniolă a termenului páramo este aceea de pământ necultivat; semnificație care anticipează influența nimicitoare a lui Pedro Páramo în satul Comala. Odată ce totul e pustiit, parcă nu mai există spațiu sau timp, doar sufletele morților care se chinuie într-un infern veșnic și nemeritat, în care va sfârși atras și fiul nimicitorului: Juan Preciado.  

Fir narativ și personaje

La început, misiunea tânărului erou – de a-și întâlni tatăl – nu pare a fi una dificilă, mai ales fiind vorba de un mic sat, ai cărui locuitori își cunosc istoriile reciproc; dar tehnica narativa a datului ascuns, favorizată de stilul fragmentar al lui Rulfo, conturează o negură atât în jurul evenimentelor relatate, cât și în jurul cititorului.

Odată ajuns în sat, Juan Preciado este izbit de o căldură insuportabilă, răcorită rareori doar de un vânt al morții, care suflă prin ferestrele sparte ale unor case părăginite, prin câmpurile sterpe și piețele pustiite. Astfel, primul dat ascuns survine încă din primele pagini ale romanului: protagonistul se găsește într-un loc care reprezintă contrarul a tot ceea ce mama sa i-a povestit despre satul ei natal. Cine a distrus vivacitatea? Unde au dispărut peisajele pitorești prezente în orice sat mexican? Dar țăranii și moșiile prospere? Ceea ce nu anticipează cititorul este faptul că Juan Preciado tocmai a trecut o graniță peste care nu va mai putea face cale întoarsă, devenind una dintre murmurele fantomatice ale Comalei. 

Prezențele enigmatice ale căruțașului Abundio și bătrânei Eduviges contribuie la crearea unei imagini despotice a tatălui povestitorului; imagine care întărește viziunea mamei sale asupra bărbatului crud care a condus la ruinarea multor oameni. Deși puținii locuitori ai satului au răspunsuri pentru datele ascunse, tehnica lui Rulfo îi împiedică să le ofere imediat. Asemenea lui Abundio, căruia Juan Preciado îi evocă motivul călătoriei sale în Comala încă din prima clipă în care se întâlnesc, căruțașul îi mărturisește de abia doua capitole mai târziu faptul ca omul pe care îl caută, nu poate fi găsit deoarece ranchiunea cu chip de om – Pedro Páramo – este mort demult. Același răspuns îl primește de la prietena mamei sale,  bătrâna Eduviges Dyada, la auzul veștii că Juan Preciado l-a întâlnit și a vorbit cu Abundio; aparent, căruțașul este mort demult, iar o lungă perioadă de timp înainte să se stingă, a fost surdo-mut. Intrigantă este capacitatea bătrânei de a comunica cu alte spirite, inclusiv cu cel al mamei protagonistului, și auzind murmure, ecouri și zgomote pe care Juan Preciado nu le percepe.

Apariția unui nou personaj, Maria Dyada, alterează cursul evenimentelor deoarece ea sosește cu cerința ca sufletul surorii sale, Eduviges, să fie eliberat de povarara sinuciderii. Datul ascuns ia amploare odată ce tânărul erou este găsit de doica Damiana Cisneros într-o cameră în care un argat se spânzurase și care a fost zidită complet pentru ca sufletul lui să nu își găsească liniștea niciodată. Astfel, cititorul are de-a face cu o serie de întrebări retorice: Cum a ajuns Juan într-o încăpere în care este imposibil – în mod firesc – să pătrunzi? Cum a fost cu putință să dialogheze cu bătrâna Eduviges, moartă demult? Juan Preciado realizează că se confruntă cu o lume a cărei structură inconsistentă se bazează numai pe voci fantomatice ale trecutului, în care nu știe dacă să aibă încredere sau nu, tăceri neliniștitoare și ecouri repetitive.

Un alt personaj captivant este Dolores sau Lola – mama lui Juan – a cărei ură pentru soțul său reprezintă un dat ascuns, care nu este revelat până aproape de sfârșitul romanul. Începutul decăderii ei își are originea în acceptarea propunerii lui Pedro de a se căsători cu el. Lola este sfătuită de unul dintre provocatorii de vise ai satului să nu se culce cu el în noaptea nunții deoarece este lună neagră. Noi întrebări se ivesc, înțesate în date eliptice care nu-și vor afla răspunsul: Care este rolul acestor provocatori de vise și ce înseamnă conceptul de luna neagră? Cititorul descoperă mai apoi motivul pentru care Pedro, lipsit de respect sau iubire, a ales-o pe Lola: banii ei urmau să îl achitate de datoriile la o moșie din vecinătate. 

Miguel Páramo și Susana San Juan sunt alte două personaje care l-au iubit pe Pedro. Cel dintâi amintit e singurul fiu pe care îl recunoaște, dar moare izbindu-se într-un zid de piatră în drumul său spre iubita sa din Monte Luna – nu era decât fum și fum, și fum. Cel de-al doilea personaj semnalat reprezintă dragostea vieții lui Pedro, pe care o refuză din considerente materiale și încearcă să o recâștige ulterior, găsind doar o nebuna bătrână și inaccesibilă. Se remarcă o sete de răzbunare în personalitatea lui Pedro Páramo, care se datorează pierderii membrilor familiei: bunicul său, tatăl său, don Lucas, fiul lui, Miguel și în cele din urmă, cea de-a doua sa soție, Susana San Juan. Nimicit de singurătate și ură față de tot ceea ce îl înconjoară, scena morții lui Pedro Páramo este întocmai asemenea vieții sale: neclară și zbuciumată. De ce tocmai Abundio este cel care îi pune capăt vieții? Să fie doar suferința datorată pierderii soției sale, lipsa banilor pentru a o înmormânta, însoțite de ura pentru tiranul Pedro care a condus la ruinarea satului Comala?

Deznodământ

Ultimul dat ascuns ilustrează moartea lui Juan Preciado; nu doar fizică, ci și spirituală – încărcată de simbolism. Cu primii făcuți pași pe acest tărâm al nemuririi, în căutarea tatălui său, tânărul e acaparat de prezențe fantomatice, stranii, care îi oferă răspunsuri, dar – înzecit – noi întrebări. Căldura arzătoare a Comalei nu face decât să intensifice starea sa de angoasă. Faptul că mama sa îi transmite prin intermediul lui Eduviges că nu reușește să îl vadă în locul ei de baștină, deși Juan este în Comala, evidențiază alt dat ascuns, care își va menține ambiguitatea până la sfârșit. De asemenea, uneori, Juan Preciado vrea să plece, alteori își dorește să rămână, intrigat de personajele întâlnite, dar în cele din urmă, realizează că este imposibil să scape din Comala; captivitate care poate fi asociata cu Purgatoriul comun al unui sat mexican. Ajuns într-un punct în care nu se mai recunoaște pe sine, protagonistul își pierde identitatea, devenind doar o altă voce într-un loc în care nu se mai știe cine glăsuiește, fiind doar un murmur colectiv, înnăbușit de puterea neantului – Da, Dorotea. Șoaptele m-au ucis.