Clopotul de sticlă, Sylvia Plath - Book Vortex

Clopotul de sticlă, Sylvia Plath. Sufocarea

Un titlu ca un clinchet, un roman ca un glonț. Despre pierderea sinelui, în cele mai urâte forme.
0 Shares
0
0
0

Cred că pentru oamenii care trăiesc ca Esther Greenwood, s-a inventat expresia „e ca o moartă-n viață”. Protagonista Sylviei Plath trece printr-o avalanșă de întâmplări și emoții, dar parcă nu e capabilă să simtă nimic. Pe tot parcursul romanului, mocnește acea dorință de a rupe orice legătură cu viața. Și, dacă ei nu-i reușește, autoarei sigur da: Sylvia Plath se sinucide la o lună de la publicarea singurului ei roman – „The bell jar”.

„Părea o tâmpenie să mă spăl într-o zi, cînd ar fi trebuit să mă spăl din nou chiar în ziua următoare. […] Voiam să fac fiecare lucru o dată pentru totdeauna și să isprăvesc cu el.”

clopotul de sticlă, sylvia plath

Poți să închizi o carte?

(Dacă ești mediocru,) da. Eu, nu. Deși mi-aș fi dorit din suflet.

Aș putea să încep și eu, ca tot românul: „lasă, bă, că le am eu destul p-astea ale mele. la ce bun să mai citesc și povești sinucigașe ori să mă mai uit la filme d-astea triste?? dă drumu` că-ncepe Ce spun românii și vezi că-s reduși pe Elefant Fluturii Irinei Binder. ce tot atâta tristețe?? că ș-așa viața asta-i amară din cale-afară”.

Dar nu, dacă aș fi vrut să închid cartea Sylviei Plath n-ar fi fost pentru că e prea multă durere. Despre ea am mai citit și probabil o să mai citesc. Aș fi vrut s-o închid pentru degajarea din rândurile scrise. Despre cât de ușor îi era să-și planifice finalul. Despre cât de ușor îi era să încerce din nou, și din nou, și din nou, și despre cât de ușor vorbea despre asta, de parcă am fi descris noi vremea de afară sau ziua de serviciu. Despre cât de absentă era în raport cu ceilalți. Cred că de abia atunci îți dai seama că cineva e într-adevăr pierdut. Când nu mai găsește bucurie în nimeni și nimic. Când nu mai are sclipire-n ochi.

Depinde ce cauți. Confort sau empatie?

Există unele cărți care te relaxează. Când vreau asta, mereu apelez la Rodica Ojog-Brașoveanu, pentru umorul ei delicios și misterul à la Agatha Christie, sau Ileana Vulpescu, pentru că ai impresia că-i poți auzi calmul din voce când o citești.

Și există cărți care nu te relaxează. Deloc. Și asta am simțit eu cu Sylvia Plath. Eu, una, am tendința de a-mi găsi un personaj, în pielea căruia să mă pun (*notă: aici am vrut să scriu „cu care să empatizez”, dar iacătă cum ne stricăcacofoniile cursul natural al gândurilor și trebuie să reformulăm) și, vă dați seama că în romanul de față, n-am ales-o pe mama fetei, ci chiar pe fată. Pentru 260 de pagini, am fost Esther. Asta n-ar fi fost atât de rău dacă, numai cu o săptămână înainte, n-aș fi fost Cristina, din „Interior zero”. Rămăsesem de acolo cu un soi de angoasă și neliniște, cauzate de frustrările pe care le acumulează oamenii stând în medii toxice, lângă niște oameni lipsiți de calitate. „Clopotul de sticlă” a fost numai picătura care a umplut paharul. Nu cred c-am mai simțit așa ceva niciodată. Îmi venea să închid cartea după 100 de pagini. Mai citisem Sylvia Plath în facultate, la un curs opțional de poezie. Nu se compară versurile ei cu romanul. O să revin asupra lor, că poate nu le-am înțeles eu atunci cum trebuie, dar oricum, romanul mi s-a părut cu mult, mult, mult mai intens.

„[După un episod în care protagonista încearcă să-și ia viața]: – Cum te simți? m-a întrebat fratele meu.

M-am uitat în ochii mamei mele.

– La fel.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Un roman care te consumă

Clopotul de sticlă” spune poveste unei tinere, care visează să devină poetesă. Romanul începe cu Esther, care este editor la revista „Ladies` Day” în cadrul unui internship, în New York-ul anilor ` 50. Fel și fel de tipologii apar: fete dispuse să facă orice pentru bani și statut social, femei puternice, puritane care-l așteaptă pe Făt-Frumos, bărbați care au impresia că totul li se cuvinte, bărbați violenți, bărbați lași. Esther se lovește de prejudecăți sociale și de multe norme cărora crede că trebuie să se supună. Personalitatea conflictuală iese în evidență încă de la început, când Buddy Willard o numește „nevrotică”:

Dacă să fii nevrotic înseamnă să vrei în același timp după lucruri care se exclud reciproc, atunci sunt al naibii de nevrotică. Cîte zile-oi mai avea, o să zbor încoace și încolo între lucruri care se exclud reciproc.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Buddy Willard e o figură interesantă în roman. Crezând că e la fel de pur ca ea, Esther e dezamăgită de iubitul ei aflând că acesta a fost cu altcineva înaintea ei. O dezgustă superficialitatea din jur și îi îndepărtează cu ușurință din viața ei pe cei care nu-i îndeplinesc criteriile. În ciuda tuturor prejudecăților conform cărora oamenii care vor să-și ia viața sunt slabi, Esther e puternică. E sinceră și spune franc în față tot ce are de spus. *Cu mici excepții:

Buddy Willard era un ipocrit. Bineînțeles, n-am știut de la început că e un ipocrit. […] Partea cea mai îngrozitoare era că nu puteam să-i spun verde-n față ce cred despre el, pentru că luase TBC înainte să apuc să-i spun și acum trebuia să-i fac pe plac pînă cînd se făcea bine și putea să suporte adevărul gol-goluț.

clopotul de sticlă, sylvia plath

La întoarcerea din New York, află că participarea la un internship pentru scriitori i-a fost refuzată. Din ambiție, își dorește să înceapă un roman, dar se confruntă cu un blocaj. De aici începe declinul.

Semne și încercări

Mi se pare că Sylvia Plath se folosește de orice pârghie pentru a induce o stare generală de angoasă; iar aici nu mă refer doar la personaje și acțiuni, ci și la cromatică, natură, obiecte prezentate și descrierile acestora.

Schema cromatică a întregului sanatoriu părea să se bazeze pe culoarea ficatului: lemnăria închisă la culoare, mohorîtă, scaunele de piele de un brun ars, pereții care poate fuseseră odată albi, dar sucombaseră maladiei contagioase a mucegaiului sau igrasiei.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Am frunzărit cea mai apropiată revistă […]. Chipul lui Eisenhower îmi zâmbea larg, chel și insipid, ca fața unui fetus dintr-un borcan.

clopotul de sticlă, sylvia plath

„Mă gândeam că înecul e probabil cel mai blând mod de a muri, iar arderea cel mai crîncen.”

clopotul de sticlă, sylvia plath

„De fiecare dată cînd reușeam să strîng cordonul destul cît să simt o năvală în urechi și sîngele urcîndu-mi în obraji, mîinile îmi slăbeau și dădeau drumul și-mi reveneam. Apoi mi-am dat seama că trupul meu știa tot felul de mici șmecherii, cum ar fi să-mi moleșească mâinile în secunda crucială, ceea ce îl salva iar și iar, pe cînd, dacă ar fi fost după mine, aș fi murit într-o clipită.”

clopotul de sticlă, sylvia plath

M-am gîndit că ar fi ușor: să stau întinsă în cadă și să văd roșeața cum îmi curge din încheieturi, șuvoi după șuvoi, prin apa limpede, pînă mă cufundam în somn sub un val, roșie și țipătoare ca macii.

clopotul de sticlă, sylvia plath

„[…] am deșurubat capacul sticluței cu somnifere și-am început să le iau repede, între înghițituri de apă, unul cîte unul. La început nu s-a întâmplat nimic, dar cînd m-am apropiat de fundul sticluței, lumini albastre și roșii au început să-mi pîlpîie în fața ochilor. Sticluța mi-a alunecat din mîini și m-am întins.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Simbolul clopotului de sticlă

Laitmotivul copilului mort apare din nou, chiar în prima scenă în care e introdus și titlul:

Pentru persoana de sub clopotul de sticlă, pasivă și-mpietrită ca un copil mort, lumea însăși e visul urât.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Clopotul de sticlă e simbolul unei claustrări, pe care protagonista o simte constant.

[…] oriunde m-aș fi aflat […], aș fi stat sub același clopot de sticlă, fierbând în propriul meu aer stătut.

clopotul de sticlă, sylvia plath
[Secvență în urma unui tratament cu electroșocuri]: „Mă simțeam surprinzător de calmă. Clopotul de sticlă atîrna suspendat, la un metru și ceva deasupra capului meu. În jur aerul circula liber.

clopotul de sticlă, sylvia plath

Iar finalul e unui deschis, incert:

„[Valerie, pacientă în același sanatoriu]: – Rămas bun! Ne mai vedem.

„Sper că nu, îmi spusesem în gînd. Dar nu eram sigură. Nu eram sigură deloc. De unde știam eu că într-o zi […], clopotul de sticlă, cu distorsiunile lui sufocante, nu avea să coboare din nou?”

clopotul de sticlă, sylvia plath
0 Shares
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You May Also Like
Recenzie Acolo unde cântă racii, Delia Owens

Acolo unde cântă racii, Delia Owens. Licuriciul de la capătul tunelului

Îți e tare ușor să empatizezi cu protagonista. Odată ce ghemul cu povestea Kyei se desface, știi și tu că ai simțit, la un moment dat, teamă, neliniște, neîncredere în forțele proprii. Cu toate astea, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că mereu vor fi acel „cineva” și acel „undeva” care te vor face să te simți în siguranță.