Invenția lui Morel, Casares. Jurnalul unui fugar

Scriitorul argentinian Adolfo Bioy Casares îi dedică acest roman lui Jorge Luis Borges, care o găsește ulterior drept:

O odisee de miracole care nu pare sa accepte o altă cheie decât cea a halucinației sau a simbolului și care se descifrează în mod plenar printr-un simplu postulat fantastic, dar nu supranatural

JORGE LUIS BORGES

Prin remarca sa, Borges ne înmânează cheia către lecturarea romanului, chiar din prefață: punctul de vedere al nivelului de realitate situează evenimentele ce urmează a fi relatate într-un plan fantastic. Descoperă tehnica narativă a datului ascuns în opera argentinianului Bioy Casares.

Timp și spațiu

Într-un alt articol de pe blog, povestesc despre temporalitate, spațialitate și nivel de realitate, folosindu-mă de cel mai scurt roman hispano-american.

Astăzi pe insulă s-a petrecut un miracol: vara a luat-o înainte. Mi-am așezat patul aproape de bazinul de înot și-am făcut baie până târziu.

ADOLFO BIOY CASARES, INVENȚIA LUI MOREL

Incipitul abrupt confirmă nivelul de realitate anticipat de Borges și semnalizează prezența timpului psihologic, dependent de trăirile protagonistului. E cel care ignoră – cel puțin pentru început – obiectivitatea temporalității și resimte o trecerea accelerată a anotimpurilor.

Totodată, se remarcă punctul de vedere spațial al romanului: povestitorul, situat în prezent, narează la persoana întâi desfășurarea evenimentelor, utilizând verbe la modul indicativ, timp prezent; fapt care induce cititorului ideea că spațiul ocupat de povestitor și cel al evenimentelor narate coincid.

Cu toate acestea, pe parcurs se vor face remarcate interferențe între timpul psihologic și cel cronologic ━ istorisiri din prezent, dar și din trecut, povestite de naratorul situat în momentul vorbirii. Și perspectiva spațială va ilustra convergențe și divergențe. Tocmai aceste întrepătrunderi sunt cele care îi conferă operei lui Casares o putere de convingere extraordinară.

Acțiune

Romanul surprinde jurnalul unui fugar, a cărui singură șansă de scăpare este o insulă – aparent pustie – despre care se bănuiește a fi focarul unei boli care i-a ucis treptat toți locuitorii. Un muzeu, un bazin de înot și o capelă – acum părăsite – sunt singurele clădiri construite pe insulă de precursorii săi. Împletirea timpului subiectiv – psihic – cu cel obiectiv – crestăturile în scoarța copacilor – conturează nenumărate confuzii, astfel încât nu există certitudinea unui număr de zile de când naratorul-personaj se află în completă izolare.

Evenimentele iau o turnură neașteptată atunci când insula e acaparată de un grup de indivizi stranii, care repetă – la nesfârșit – aceeași serie de acțiuni. Evadarea de pe insulă pare decizia cea mai înțeleaptă pentru fugar, dar renunță la ea odată ce realizează că este invizibil pentru invadatori și, în schimb, alege să lupte pentru a câștiga dragostea Faustinei.

Tehnică narativă: Datul ascuns

Primul articol de pe blog e o introducere în literatura sudamericană. Acolo am prezentat, pe scurt, mecanismele folosite de romancieri, pentru a crea forța de convingere care te face să întorci filă după filă. Printre procedeele narative enunțate, am vorbit și despre datul ascuns; procedeu conturat fantastic de Adolfo Bioy Casares în Invenția lui Morel.

În aparență o construcție paradoxală, tehnica datului ascuns constă în abilitatea naratorului de a povesti tăcând. Puterea de convingere a operei se intensifică în clipa în care autorul recurge la tertipuri geniale și originale precum această tehnică romanească deoarece scopul său nu este acela de a contura un tablou stabil – în care timpul, spațiul și evenimentele relatate sunt percepute cu ușurință într-o manieră univocă; intenția sa este de a călăuzi cititorul pe căi nebătătorite, rătăcindu-l și provocându-l. Acest procedeu își face simțită prezența prin ceea ce nu se relatează, prin gesturi sau acțiuni inexplicabile deoarece catalizatorul lor s-a volatilizat, tăceri semnificative care influențează decisiv cursul firesc al istorisirii.

Odată ce naratorul îi stârnește curiozitatea prin intermediul aluziilor, propozițiilor neterminate, acțiunilor nejustificate, cititorului nu îi rămâne altceva de făcut decât să umple spațiile goale cu presupuneri proprii, să inventeze ipoteze și să descifreze datele ascunse utilizând informațiile revelate de povestitor.

În Scrisori către un tânăr romancier, literatul Mario Vargas Llosa face distincția între date ascunse în hiperbaton și date eliptice, în funcție de momentul dezvăluirii adevărului.

Date ascunse în hiperbaton

Povestitorul scoate la lumină – mai devreme sau mai târziu – cauze și decizii care justifică existența anumitor personaje și repercusiuni narative. Mai mult decât atât, motivul inserării lor în corpul narativ e pentru a crea un suspans temporar, la finele căruia cititorul va regăsi explicația retrospectivă a tăcerilor cândva pline de tâlc și va putea reconstitui firul cronologic al istorisirii.

Date eliptice

Pe de altă parte, există cititori care, în căutarea explicațiilor, întorc ultima pagina a romanului și spațiile albe, care se doreau a fi umplute, rămân… goale. Acesta e cazul datelor eliptice: lămurirea nu mai survine, datele omise fiind abolite pentru totdeauna.

Semne de-ntrebare

Argentinianul Casares creează un roman intens, în care tehnica datului ascuns pune – treptat – stăpânire pe întregul corp narativ, conferind o atmosferă tensionată și stranie din cauza căutării constante a răspunsurilor. Deși autorul presară indicii care – puse cap la cap – conduc la deslușirea (parțială) a misterului, există date eliptice ale căror lămuriri nu se vor ivi nici măcar în urma lecturilor repetate.

De la bun început, în fața ochilor ni se înfățișează o plajă pustie drept cadru al narațiunii. “Unde este localizată?”,  “De ce a fost părăsită?”, “Ce face protagonistul acolo?” sunt primele întrebări pe care cititorul și le pune. Totuși, cufundându-se în istorisire, cititorul află de la un negustor italian că pentru un fugar, pentru unul ca dumneata, există un singur loc pe lume, dar acolo nu se poate trăi. E o insula. Acest negustor italian reprezintă unul dintre datele ascunse, abolite pentru totdeauna deoarece, de-a lungul romanului, nu va mai surveni nicio referință la adresa sa. De unde are el cunoștințe despre acest loc straniu sau de ce naratorul intră în contact cu el și îi cere ajutorul, nu putem decât să ne imaginăm.

În același fragment, cititorul ia la cunoștință faptul ca eroul nu este decât un fugar; crima săvârșită constituind un dat ascuns în hiperbaton. Odată stârnite intriga și curiozitatea receptorului, naratorul voalează timp de o sută de pagini – vreme în care se autodenumește un scriitor ce creează o mărturie despre miracolul ostil – motivul izolării sale pe o insulă pustie: uciderea unui om. A fugi de achitarea unei crime cu prețul privării sinelui de restul umanității – de contactul vizual, verbal, de afecțiune – nu este oare o altă manieră de ispășire a pedepsei?

Perturbarea liniștii iluzorii a protagonistului are loc odată cu apariția unui grup de oameni pe insulă, în special a spanioloaicei care privește apusul și de care sfârșește prin a se îndrăgosti. Așadar, fugarul e pus în situația de a alege între a continua să trăiască într-o solitudinea sfâșietoare, a lupta pentru iubirea Faustinei, sau a se preda justiției. Naratorul profită de această turnură a evenimentelor pentru a insera alte date ascunse ce rezidă în conversațiile dintre invadatori – fie codate, fie fără noimă, fie în alte limbi.

În căutarea răspunsurilor

Negura neștiinței se ridică și datele ascunse ies la suprafață odată ce protagonistul descoperă mașinăria care se regăsește în titlul romanului însuși: Invenția lui Morel. Acest personaj creează un aparat, capabil să absoarbă o felie din viața umană, ce va fi redată mai apoi, la infinit. Forțele motrice, luminozitatea corespunzătoare captării unei imagini cât mai clare a verosimilului, recifurile și, prin urmare, absența invadatorilor sunt factorii care favorizează transformarea acestei insulei într-un paradis particular de către o minte briliantă, dispusă să meargă până în pânzele albe pentru dobândirea eternității. Astfel, acțiunile și conversațiile invadatorilor – aparent – fără noimă, ilustrează de fapt, șapte zile care se repetă la nesfârșit, captate de invenția lui Morel, prin intermediul fotografiei. 

Deodată, naratorul se găsește înconjurat de fantasme, ale căror corpuri reproduse identic prin imagini, redau dialogurile din clipa înregistrării, însă de această dată, în absența unei conștiințe.

Să stai pe o insulă locuită de fantome artificiale era ce cel mai insuportabil coșmar, însă să fii îndrăgostit de una dintre acele imagini era mai rău decât să fii îndrăgostit de o fantomă.

adolfo bioy casares, invenția lui morel

În acest moment, eroul conștientizează că lumile cărora el și Faustine aparțin, sunt divergente, planuri diferite ale unui paradis fantastic; iar dacă ea reprezenta șansa lui unică de a putea simți din nou căldura contactului uman, aceasta a dispărut odată cu fonograful lui Morel. Încercările de a distruge mașinăria atrage cu sine alte date ascunse, eliptice de această dată: ușile sunt închise fără cheie, pereții pe care eroul se chinuie să îi dărâme, se reconstruiesc singuri, iar orice tentativă de evadare îi e înnăbușită de elementele fantasticului. Asemenea celorlalte stafii, naratorul își găsește sfârșitul, mâna fiindu-i captată de invenția lui Morel. Cu toate acestea, în ultimele clipe de viață, eroul conștientizează că eterna contemplare a Faustinei îi va aduce o oarecare liniște interioară.

Ce n-am aflat

Există, totuși, date eliptice ale căror semnificații nu le-am aflat: Se menționează că protagonistul efectua niște cercetări înainte de a fi nevoit să fugă de autorități; de ce anume era interesat? Oare de problematica nemuririi, asemenea lui Morel? – Poate că atribui lui Morel propriul meu infern. În plus, cine este editorul a cărei prezență se resimte prin intermediul notelor de subsol și cum a intrat acesta în posesia jurnalului fugarului? Cine este Elisa – una dintre iubirile eroului? – și de ce o amintește de abia în clipa în care este cuprins de teama în fața morții? Tocmai în întrebările fără răspuns stă genialitatea lui Bioy Casares.