Roman scurt la mașină de scris

Cel mai scurt roman din lume

Scriitorii latinoamericani își aleg mai mulți naratori, ale căror voci se împletesc pentru a contura mai multe perspective ale aceleiași istorisiri. Despre pluralitate în timp, spațiu și realitate, în romanul „Dinozaurul”, al lui Augusto Monterroso.
0 Shares
0
0
0

… are numai 7 cuvinte.

În articolul în care am făcut o introducere în literatura latinoamericană, am vorbit despre trei mecanisme narative, fără de care opera n-ar avea aceeași forță de convingere: perspectiva spațială, perspectiva temporală și nivelul de realitate. Împletirea și despletirea celor trei îi creează cititorului impresia că textul e independent de vreo voință rațională și exterioară, și transformă literatura – din artificiu, în iluzia unei lumi efemere.

Și acum, că m-am jucat destul cu cuvintele (dacă nu mi-ai citit secțiunea despre mine, îți spun și aici că mi se pare că una dintre cele mai absurde noțiuni din limba română e cacofonia), o să trec la explicarea conceptelor de temporalitate, spațialitate și nivel de realitate, folosindu-mă de cel mai scurt roman din lume:

Cuando despertó, el dinosaurio todavía estaba allí.

augusto monterosso, Dinozaurul

Nu te panica, nu da X, traducem și aprofundăm. Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo. În numai șapte cuvinte, autorul guatemalez Augusto Monterroso reușește să stabilească o conexiune între povestitor, spațiu, timp și nivelul de realitate.

Autor vs. Povestitor

Trebuie să înțelegi diferența dintre cele două pentru a recepta corect mesajul operei, dar și pentru coerența internă a textului hispano-american. Autorul este cel care scrie romanul, ființa făcută din carne și oase, a cărei existență continuă și după încheierea operei. El este cel care dă viață personajelor și hotărăște destinul fiecăruia. Tot el este cel care dă viață și povestitorului, un alt personaj din creația literară. El are rolul de a prezenta firul narativ.

Care e diferența? Spre deosebire de autor, existența povestitorului este mărginită de granițele ficțiunii și odată ce istorisirea se încheie, și ființa povestitorului se stinge. Alegerea naratorului stă în puterea autorului, care are trei opțiuni. Stabilirea tipului de povestitor se realizează relativ ușor, verificând persoana gramaticală care prezintă firul narativ.

  • Naratorul-personaj/„eu”. E direct implicat în acțiune.
  • Naratorul omniscient/„el”. E exterior evenimentelor relatate.
  • Naratorul ambiguu/„tu”. E produsul romanului modern ━ un povestitor despre care nu se poate stabili exact dacă se află în interiorul acțiunii sau în afara acesteia.

Un punct de vedere temporal va predomina în orice roman, dar semnificativ pentru romancierii hispano-americani de secol XX este afinitatea lor pentru pluralitate. Mutațiile temporale, succesiunea timpului naratorului și ale celor narate, salturile de la un timp verbal la altul necesită ingeniozitate din partea scriitorului, a cărui datorie e să le facă să treacă neobservate în ochii cititorului și să confere adâncime, intensitate și varietate personajelor și ficțiunii.

Perspectiva spațială

Punctul de vedere spațial ilustrează relația dintre spațiul ocupat de narator și cel despre care se povestește. Această perspectivă este determinată de persoana gramaticală dinspre care se vorbește, deci avem din nou trei variante:

  • Dacă nararea se face la persoana întâi, spațiul povestitorului și cel al povestirii coincid.
  • Dacă nararea se face la persoana a treia, înseamnă că naratorul e omniscient, deci se află într-un spațiu distinct față de cel al evenimentelor relatate.
  • Lucrurile se complică în cazul naratorului ambiguu, care poate combină perspectivele de mai sus. Fie alege vocea unui povestitor atotputernic, ce ordonă desfășurarea evenimentelor după bunul plac, fie alege vocea unui narator-personaj, care se dedublează, implicându-se în acțiune și vorbindu-și atât sieși, cât și receptorilor.

Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo.

În acest caz, situația e clară. Naratorul omniscient relatează la persoana a treia, singular, motiv pentru care perspectiva spațială situează povestitorul într-un spațiu diferit față de cel în care se petrece acțiunea.

Perspectiva temporală

În Scrisori către un tânăr romancier, Llosa lansează teoria celor doua timpuri: unul cronologic și altul psihologic. Timpul cronologic e timpul obiectiv, independent de trăirile subiecților, pe care îl resimțim cu toții – cititori sau autori – și care ne consumă până la ultima suflare. De cealaltă parte a baricadei, se situează timpul psihologic, subiectiv, care se află în strânsă legătură cu subiectul particular. Fie îi dă impresia că timpul zboară – când e entuziast, îndrăgostit ori fericit -, fie că se scurge nemaipomenit de greu – când e îndurerat.

Și punctul de vedere temporal se constată analizând relația dintre timpul naratorului și timpul evenimentelor relatate. Cele trei posibilități sunt determinate de timpul verbal dinspre care se prezintă acțiunea.

  • Un povestitor poate nara la timpul prezent, caz în care timpul narării și al celor narate coincid.
  • Un povestitor poate să se situeze în trecut și să prezinte evenimente din prezent și viitor, caz în care timpul narării și al celor narate diferă.
  • Un povestitor poate să se stabilească în prezent sau viitor și să ilustreze întâmplări din trecut – un trecut imediat sau mediat.

Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo.

De la primă lectură a frazei, remarci cele două timpuri verbale – perfectul simplu și imperfectul – utilizate de naratori pentru a crea hiat temporal între cele două acțiuni. Astfel, evenimentul relatat – dinozaurul era tot acolo – se situează  în trecutul mediat față de timpul dinspre care povestitorul narează – viitorul

Mai mult decât atât, pentru ca trecutul sa nu fi fost mediat, ci imediat, ar fi fost nevoie de un timp verbal care să permită dilatarea evenimentului până în prezent, ba mai mult, încheierea acțiunii chiar în clipa în care naratorul o povestește. Această funcție este îndeplinită de perfectul compus, iar povestirea dinozaurului ar fi sunat astfel: Cînd s-a trezit, dinozaurul e tot aici. După cum se poate observa, timpul verbal din prima propoziție permite dilatarea evenimentului până în prezent, oferind impresia unui contact între narator și cele narate; distanța de nestrăbătut ce se făcea resimțită în cadrul textului original, dispare aici.

Nivelul de realitate

Prezintă relația dintre planul în care se află povestitorul ce narează evenimentele și planul istorisirii propriu-zise. Asemenea perspectivelor spațiale și temporale, în funcție de interferențele lor, nivelurile de realitate pot coincide sau pot fi complet diferite, rezultând feluritele plăsmuiri ale romancierilor.

Mario Vargas Llosa identifică două puncte de vedere ale nivelului de realitate: planul real și planul fantastic. Cel dintâi poate fi verificat prin intermediul experiențelor subiectului particular în viața cotidiană, pe când cel de-al doilea, include o vastă arie de necunoscut și nemaivăzut: miraculosul, magicul, fabulosul sau miticul.

Cînd se trezi, dinozaurul era tot acolo.

Dacă ar trebui să stabilesc punctul de vedere al nivelului de realitate în acest text, privirea mi-ar pica din start pe cuvântul dinozaurul. Raportându-mă la experiența proprie, voi ajunge la concluzia că șansele ca vreun dinozaur – animal  care a existat acum 250 de milioane de ani pe planeta noastră – să se încarneze în realitatea contemporană, sunt infime. Totuși, această posibilitate survine dacă ne gândim la vise sau coșmaruri. Așadar, se poate afirma că nivelul de realitate al celor narate este fantasticul.

Acum, rămâne de stabilit pe ce plan se situează povestitorul omniscient și obiectiv, iar însuși autorul guatemalez ne înmânează cheia: adverbul tot; doar trei litere care nu numai că evidențiază o temporalitate obiectivă, dar marchează transcendența animalului preistoric, dinspre vis înspre realitate, dinspre fantezie înspre tangibil. Mai mult decât atât, s-ar putea citi printre rânduri un semn de exclamație ce precedă adverbul tot, de parcă însuși povestitorul l-ar atenționa în legătură cu lipsa verosimilității creaturii. În clipa în care personajul se trezi din somn și din visare – loc în care existența monstrului ar fi fost justificată – dinozaurul se găsea tot(!) acolo, în realitatea obiectivă, în care prezența unui animal preistoric ar fi de-a dreptul absurdă. Deci, punctul de vedere al nivelului de realitate din povestirea Dinozaurul ilustrează un narator situat într-un plan obiectiv, real, relatând evenimente situate într-un plan fantastic.  

0 Shares
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You May Also Like
Recenzie Acolo unde cântă racii, Delia Owens

Acolo unde cântă racii, Delia Owens. Licuriciul de la capătul tunelului

Îți e tare ușor să empatizezi cu protagonista. Odată ce ghemul cu povestea Kyei se desface, știi și tu că ai simțit, la un moment dat, teamă, neliniște, neîncredere în forțele proprii. Cu toate astea, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că mereu vor fi acel „cineva” și acel „undeva” care te vor face să te simți în siguranță.