N-am mai citit nimic de Lavinia Braniște înainte și, când am primit „Interior zero”, nu știam de unde s-o iau și unde s-o pun. N-am fost niciodată fana literaturii române contemporane. Cel mult, am citit prin liceu „Viața începe vineri”, „Viitorul începe luni” și „Exuvii”, și mi-au plăcut stilurile de scriere ale Ioanei Pârvulescu și Simonei Popescu, dar dac-ar fi să intru-ntr-o librărie să cumpăr o carte, n-ar fi una din literatură română actuală.
Cu toate astea, am încercat „Interior zero”, primul roman al Laviniei Braniște, și pot spune atât: mult, mult, mult gri. Asta mi-a inspirat toată lectura. În Bucureștiul contemporan – frig, singurătate, dezamăgire, angoasă. Parcă și când dădeam peste o replică mai amuzantă, peste vreun personaj menit să stârnească râsul, ori peste vreo situație care trebuia să destindă atmosfera, știam că avea să reapară inevitabil, durerea. Și mi-a plăcut. Mi-a plăcut pentru ca a fost o carte cu o încărcătură emoțională imensă.
Un fir narativ (fragmentat)
Romanul Laviniei Braniște curge. Mi-a amintit puțin de Laurence Sterne, care folosea tehnica narativă a fluxului memoriei. Cartea prezintă viața Cristinei, secretară de câțiva ani deja la o firmă de proiectare pentru inginerie civilă. Protagonista n-a fost angajată pentru că ar fi avut cunoștințe fantastice în domeniu, ci pentru că știe limbi străine. Fiecare capitol prezintă un moment din viața protagonistei, care a marcat-o în vreun fel sau altul. Nu știi niciodată ce urmează. Te întoarce la petrecerea de Crăciun de acum un an, organizată de firmă? Își amintește de venirea mamei din Spania, în București? Vorbește despre cum a dezamăgit-o băiatul de care s-a-ndrăgostit? E sătulă de proprietarul care, și coleg de serviciu, îi umple balconul cu tot felul de lucruri de care el n-are nevoie? Sau vorbește despre avortul spontan? Sau despre ruptura cu Otilia?
Nu știi ce urmează sau când urmează. Știi doar că urmează durere, și mai știi și că dacă vrei să ajungi la Cristina, trebuie să formezi „Interior zero”.
Un titlu (altfel)
Când am văzut titlul, n-am avut nici cea mai mică idee la ce s-ar putea referi. Dacă era „Interior – 0” sau „interior: 0”, poate-poate mă gândeam că se referă de fapt la un număr de telefon. La cum poți ajunge la secretara firmei. Eu am interpretat și răs-interpretat și am crezut că o fi vorba despre pierderea de sine. Despre cum poți ajunge să nu mai simți nimic, să fii „zero” în interior. Acum că scriu asta, ar putea avea sens, dacă finalul n-ar fi fost, cât de cât, într-o notă pozitivă.
„Interior zero” îmi dă senzația că devine un simbol pentru rutină, pentru lucrurile pe care le faci pentru că trebuie făcute, pentru job-urile pe care le accepți pentru că ai facturi de plătit, pentru compromisuri pe care le faci pentru că n-ai încotro (sau cel puțin asta crezi). Așa e Cristina. Se complace într-un mediu de muncă toxic, cu un serviciu pe care-l urăște, printre oameni care nu-s nimic mai mult decât niște oportuniști. Ea nu-i așa (sau cel puțin încă nu-i așa), doar că e păcat când te gândești cât de mulți fac asta zi de zi. Cât de mulți merg la servicii pe care le urăsc ori fac lucruri pe care le urăsc doar pentru a aparține unui grup, sau doar pentru a obține vreun câștig material.
Și lup moralist nu pot să fiu, pentru că am numai 24 de ani (proaspăt împlinitz și frumușei, cartea asta chiar a fost cadou de ziua mea yuhu), n-am credite la bănci și nici copii care să-mi plângă, dar mă gândesc numai cât de bine e acum, 20.03.2022, ora 9:47, când scriu articolul ăsta. Și cât de bine e când scriu în fiecare zi, la serviciu. Și cum ar fi să mă trezesc într-o dimineață și să fac ceva (altceva) care nu mi-ar da aceeași stare de bine. Cred că aș deveni eu „interior zero”.
Un roman (intens)
Treci prin tot felul de stări. În special negative, dar tot felul stări. Uite câteva exemple:
„Dintr-o dată, […] strânsoarea lui îmi dă senzația că totul e foarte ușor. Că viața cealaltă, mai ușoară și mai bună, e la un click distanță și se poate întâmpla oricând. Mă trage de mână hotărât și mă umple de speranță. Nu că-mi rezolvă el viața, ci că e posibil ca la un moment dat să nu mai atât de greu.”
interior zero, lavinia braniște
Fix același om care „o umple de speranță”, o anunță trei săptămâni mai târziu că, în tot timpul ăsta, el a avut pe altcineva. Reacția ei?
„În prima secundă, nu se întâmplă nimic, dar în a doua se deschide hăul.”
interior zero, lavinia braniște
Câți n-am simțit „hăul ăsta” măcar o dată? Nodul ăla în stomac, însoțit de greață și dezgust, și durere, și iubire, și un vortex de amintiri și emoții. Prin replica asta, l-am mai simțit și eu încă o dată,
„Dacă m-aș pune în genunchi să cer ceva, dacă aș putea să fac asta sincer, să mă pun în genunchi să cer, aș cere atât: să fie ușor.”
interior zero, lavinia braniște
Repetiția verbului „a cere” din fraza asta te face să-i simți patosul, te face să simți cât de intensă-i e dorința de a fi bine. Parțial, găsește liniștea asta unde am găsi-o cu toții: în brațele mamei.
„Nu știu dacă am plâns destul după ce-am pierdut sau dacă am pierdut destul încât să justifice cât am plâns.”
interior zero, lavinia braniște
Un mesaj (lăsat cu seen)
Am mai găsit și asta, și m-am gândit s-o las aici, ținând cont de ce se mai întâmplă azi prin lume. Prietena ei, Otilia, îi spune:
„Abia astept sa inceapa razboiul cu Rusia, e ceva in aer, sigur nu mai e mult. Daca se apuca Rusia sa ne atace, Bucurestiul e ocupat în sase ore. Iti dai seama? Poti sa te culci acuma si sa te trezesti maine ocupat.
Seen by Cristina.”
interior zero, lavinia braniște
English