Se făcuse ghem. Își strânsese genunchii atât de tare la piept încât o durea. O dureau și ochii-n cap. Trecuseră minute bune de când îi ținea și pe ei strâns-strâns închiși. Credea că o să dispară, dar nu dispărea. Ea voia să se facă una cu podeaua și numai nu reușea. În schimb, durerea se făcea una cu ea.
– Inspiră-expiră.
– Hei, inspiră pe nas și expiră tot pe nas, E.
Dar pulsul creștea. Creștea și nu se mai oprea. Și își auzea inima – în piept, în tâmple, în fundul ochilor. Da. N-avea nicio-ndoială. O să-i iasă din piept.
– Dar e bine, fato! Se numește experiență. Repetă după mine: E-X-P-E-R-I-E-N-Ț-Ă. Inspiră! Ce dracu’ faci? Ce-am vorbit? N-o să iasă! Stă bine acolo. Acum bate un pic mai tare, ce-i drept… dar n-o să iasă… Inspi…
Cum-necum, se ridică. Oare de ce-i era atât de greu? Cântărea 55 de kilograme care acum păreau… Și mai era și durerea aia nenorocită de cap. Și ea n-avea dureri de cap. Și o-ncerca un vertij. O amețeală de aia care te trezește din somn când ai senzația că pici în gol. Dar ea era trează. De ce încă pica în gol?
– Nu, E. Nu alergăm. Nu te încălța. Nu poți.
Taci. Nu poți tu să-mi spui mie ce să fac. Tu n-ai idee, dar eu alerg de mult. Eu alerg dintotdeauna. Eu alerg dinainte să mă fi născut. Eu
Alerg, alerg și picurii de ploaie-i loveau fața și se contopeau cu alți picuri.
– Hai, mai lasă victimizarea, fato! Repetă după mine: E-X-P-E-R-I-E-N, așa! Și inspi, așa! Pe nas!
Și era bine. Și era liberă. Și deodată, nici tâmplele nu-i mai zvâcneau. Nici capul n-o mai săgeta. Nici vertijul nu se adâncea. Și nici ploaia n-o mai lovea.
Dar stai. Că parcă nici inima nu-i mai bătea.
– Eleni?
1 comment
Cel mai frumos articol!