Eleni nu mai e

Eleni nu mai e

0 Shares
0
0
0

Se făcuse ghem. Își strânsese genunchii atât de tare la piept încât o durea. O dureau și ochii-n cap. Trecuseră minute bune de când îi ținea și pe ei strâns-strâns închiși. Credea că o să dispară, dar nu dispărea. Ea voia să se facă una cu podeaua și numai nu reușea. În schimb, durerea se făcea una cu ea.

– Inspiră-expiră.

– Hei, inspiră pe nas și expiră tot pe nas, E.

Dar pulsul creștea. Creștea și nu se mai oprea. Și își auzea inima – în piept, în tâmple, în fundul ochilor. Da. N-avea nicio-ndoială. O să-i iasă din piept.

– Dar e bine, fato! Se numește experiență. Repetă după mine: E-X-P-E-R-I-E-N-Ț-Ă. Inspiră! Ce dracu’ faci? Ce-am vorbit? N-o să iasă! Stă bine acolo. Acum bate un pic mai tare, ce-i drept… dar n-o să iasă… Inspi…

Cum-necum, se ridică. Oare de ce-i era atât de greu? Cântărea 55 de kilograme care acum păreau… Și mai era și durerea aia nenorocită de cap. Și ea n-avea dureri de cap. Și o-ncerca un vertij. O amețeală de aia care te trezește din somn când ai senzația că pici în gol. Dar ea era trează. De ce încă pica în gol?

– Nu, E. Nu alergăm. Nu te încălța. Nu poți.

Taci. Nu poți tu să-mi spui mie ce să fac. Tu n-ai idee, dar eu alerg de mult. Eu alerg dintotdeauna. Eu alerg dinainte să mă fi născut. Eu

Alerg, alerg și picurii de ploaie-i loveau fața și se contopeau cu alți picuri.

– Hai, mai lasă victimizarea, fato! Repetă după mine: E-X-P-E-R-I-E-N, așa! Și inspi, așa! Pe nas!

Și era bine. Și era liberă. Și deodată, nici tâmplele nu-i mai zvâcneau. Nici capul n-o mai săgeta. Nici vertijul nu se adâncea. Și nici ploaia n-o mai lovea.
Dar stai. Că parcă nici inima nu-i mai bătea. 

– Eleni?

0 Shares
1 comment
Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You May Also Like