Până nu se răcește cafeaua, Toshikazu Kawaguchi. Până și numele autorului e mai interesant

Să zicem că n-a fost „cana mea de cafea”. 

De obicei, nu mă uit la sinopsisuri și nu prea bag în seamă recomandări de pe Goodreads, dar la cartea asta, descrierea mi-a făcut cu ochiul. Citisem „Diary of a void” înainte și am vrut să mai rămân puțin prin Tokyo. A, și îmi și place cafeaua tare, tare, deci titlul și-a făcut treaba. Romanul – în schimb – nu prea.

Un hook bun

La Funiculi Funicula, poți călători în timp. Ăsta e hook-ul lui Toshikazu Kawaguchi și cu asta m-a atras și pe mine (n-am zis „agățat”, ha). „Până nu se răcește cafeaua” are loc într-un local mic dintr-o suburbie din Tokyo. Cadrul mi-a amintit de literatura latinoamericană:

• în primul rând, faptul că se numește Funiculi Funicula; repetițiile și aliterațiile sunt renumite în narațiunea latinoamericană, pentru a contura elementul magic;
• în al doilea rând, posibilitatea de a călători în timp; salturile temporale și mutațiile spațiale fiind trăsături definitorii pentru Mario Vargas Llosa și Augusto Monterroso. Și cam aici s-a încheiat paralela cu sudamericanii, că de aici încolo, devine destul de rău.

Ca să călătorești în timp și să comunici cu cineva, trebuie să îndeplinești câteva condiții, în cartea lui Toshikazu Kawaguchi:

1. Cei pe care vrei să-i întâlnești trebuie să fi fost în cafenea, într-un moment din trecut.
2. Prezentul nu poate fi schimbat. Indiferent ce faci odată ce te întorci în timp, trebuie să știi că nu poți influența prezentul.
3. Trebuie să stai pe un anumit scaun; scaun ocupat mereu de o femeie, care e – de fapt – o fantomă. Trebuie să aștepți momentul în care femeia merge la toaletă (exact, de aici am început și eu să-mi dau ochii peste cap) pentru ca tu să-i iei locul. Și nu poți s-o dai la o parte forțat, căci aparent duamna are niște forțe supranaturale și lucrurile se pot întoarce puțin împotriva ta. 
4. Odată ce ai ajuns în trecut, nu te poți mișca de pe scaun. Deci dacă vrei să-l împiedici pe Mirel să fugă – și la propriu, și la figurat – din relația cu tine, bad news. Nu te poți ridica. Dacă faci asta, ești automat readus/ă în prezent.
5. Există o limită de timp. Trebuie să te întorci în prezent până… nu se răcește cafeaua. Altfel, tu vei deveni fantoma de pe scaun. Și cu ocazia asta, se lămurește și titlul – „Before the coffee gets cold”.

4 povești (*spoiler) slabe

Un pic de „Hanu’ Ancuței” dacă mă întrebați pe mine. Și Sadoveanu n-a fost neapărat printre preferații mei. Avem o poveste-cadru: cafeneaua Funiculi Funicula, Nagare (patronul localului), Kei (soția lui), Kazu (ospătărița), și fantoma, care pare un client ca oricare altul. Toshikazu Kawaguchi aduce în față 4 povești și, în felul ăsta, își structurează și romanul. Bineînțeles, protagoniștii din fiecare narațiune vor să se întoarcă în trecut, din diferite motive.

Inteligenta și porcul

Prima poveste începe în forță, cu un clișeu: tocilarul urât, la care nu se uită nimeni, ajunge să fie cu cea mai deșteaptă și cea mai frumoasă fată din gașcă. Fumio e o tipă inteligentă, cu un job de manager (foarte accentuat de-a lungul poveștii), despre care aflăm (în repetate rânduri) că știe 6 limbi străine. Minunat. Treaba se strică atunci când Goro, iubitul tocilar, pasionat de jocuri și IT, îi spune că vrea să plece în America pentru că are o oportunitate profesională de vis. Ea se blochează. E incapabilă să-și articuleze nevoile ori dorințele, îi urează baftă, la care Goro se ridică și pleacă. Ea trăiește cu regretul că nu i-a spus să rămână sau că e dispusă să-l aștepte, așa că revine în cafenea pentru a se întoarce în timp. Deși e conștientă că nu poate schimba prezentul, vrea cu disperare să-l mai vadă o dată și să-i spună ce simte. Poate așa, o să influențeze – dacă nu prezentul, măcar – viitorul. 

Primiți cu puțin de Alzheimer?

Și când simți că nu curg cuvintele prea bine, apelezi la un pic de Alzheimer, că sigur atingi coarda sensibilă a cititorilor. Și chiar îi iese lui Kawaguchi, pentru că a doua poveste mi se pare cea mai reușită. Fusagi e unul dintre clienții obișnuiți ai cafenelei. Despre el aflăm că suferă de Alzheimer și e îngrijit de soția lui, Kohtake, care e asistentă și în viața de zi cu zi. Personajele merg pe aceeași linie conservatoare ca în prima poveste. Avem de-a face cu bărbatul tiran, care se comportă deplorabil cu soția lui și care sfârșește, în cele din urmă, la mâna ei. Kohtake e în rolul de îngrijitoare blândă și supusă, care e mereu acolo. Femeia vrea să se întoarcă în trecut pentru a obține o scrisoare pe care Fusagi o pregătise pentru ea cu mult timp în urmă.

Eu te-am făcut, eu te o…

A treia poveste aduce în prim-plan relația dintre două surori, Hirai și Kumi. Hirai deține un local lângă Funiculi Funicula și e bună prietenă cu Nagare și Kei. Sora ei, Kumi, încearcă de câțiva ani s-o facă pe Hirai să se întoarcă acasă, unde ar trebui să aibă grijă împreună de afacerea părinților. Hirai refuză de fiecare dată și, în ultima vreme, preferă să se ascundă atunci când Kumi ajunge prin zonă. Ultima ei vizită sfârșește tragic; Kumi are un accident în drum spre casă. Hirai vrea să se întoarcă în timp ca s-o mai vadă o singură dată. Mai apoi, are de luat o decizie importantă: se va întoarce acasă pentru a-și ajuta familia ei sau nu?   

Din nou, mi-a displăcut tradiționalul de aici. Ideea conservatoare conform căreia copiii ar trebui să continue munca părinților.

Iresponsabilitate ridicată-n slăvi

Ultima poveste îi are drept protagoniști chiar pe Nagare și Kei. Cei doi au o alegere de făcut: sarcina lui Kei e problematică și îi pune în pericol atât viața ei, cât și a copilului. Nagare insistă să renunțe la sarcină, dar Kei nu poate fi înduplecată nicicum (din nou, clișeu). Aici, ea e cea care vrea să stea pe scaun aici, dar de data asta, ca să călătorească în viitor; să afle dacă măcar fiica ei va supraviețui. 

Alte aspecte care-ar fi făcut de-o miniserie bună pe Netflix, dar de-un roman bun, nu

• Mult, mult, mult prea multe indicații regizorale. S-a descris mult prea mult cine se așază, unde se așază, cum e tras scaunul, cât e tras scaunul, câte picături de cafea s-au turnat, câte mai sunt, etc. Foarte obositoare partea asta.
• Foarte mult focus pe hainele personajelor în descrieri. Începuse să devină enervant să știu ce culoare are fiecare obiect vestimentar de pe fiecare om din cafenea.
• Mult focus și pe emoțiile personajelor, dar nu într-o manieră care te face să empatizezi cu ele, ci mai degrabă într-una care transformă totul în ceva mult prea sentimental. Zisese cineva „Listen – if you don’t cry at this, you’re a heartless monster”. Păi cred că eu…
• Dialog slab. Am avut impresia că citesc o piesă de teatru, în care personajele-s niște păpuși, și conversațiile și acțiunile lor nu transmit nimic.

În afară de hook-ul interesant, nu prea merită cartea asta. Deci, nu irosiți o dimineață liberă și-o cafea bună, citindu-l pe Kawaguchi. Găsiți pe Vortex altele care merită.