Translucid, Ligia Pârvulescu. Dacă ești lucid, nu

În dimineața asta, m-am trezit cu o poftă teribilă de a fi… nedrăguță. În 2 ore mă văd cu mama, deci fix atât am ca să mă descarc și să revin la lumina-mi de care vă ziceam în „Atlasul inimii”.

Prezumția de nevinovăție

Acum o lună am citit „Translucid”, a Ligiei Pârvulescu. Auzisem de autoare de mai demult, dar știam că scrie poezie. „Translucid” a fost romanul ei de debut, care în 2021 a primit și titlul de „Primul roman” – premiu desemnat anual de Editura Litera. Începutul era promițător: 

• Manuscris premiat
• O copertă cu o tipă suferindă (can relate pt că așa dă bine la gagici: să suferim și când nu suferim 🤭) și o coloristică rece. Tristețea asta de pe coperta principală era completată de lumina autoarei din poza de pe spatele cărții. Asta mi-a plăcut.
• Început abrupt. Afli din start câteva lucruri care-ți trezesc interesul. O să zic doar că e vorba de studenție și avort (și aici nu mai zic can relate. Fără gânduri de astea!).

Așa că am luat-o de pe raft și am citit-o. Și am citit…

Plusuri

Cel mai mare defect al meu când vine vorba de cărți e că nu le las, deși ar trebui. Și mai apoi mă supăr că n-am timp să citesc cât mi-aș dori. Păi normal. Dacă aș abandona cărțile pe care nu le simt, aș avea timp de investit în altele. Dar dacă lăsam „Translucid”, nu mai scriam recenzia asta și nu mai puteam face un serviciu umanității.

Glumesc. Cartea e bună. Și poți empatiza dacă:

• Ești o studentă de 20 de ani, visătoare și naivă;
• Ești un lover boy de 19 ani, căruia îi place să se dea în stambă cu alcool și cuceriri;
• Locuiești în București;
• Dintotdeauna ți-ai dorit să ajungi în Mexic sau iubești nisipul și marea;
• Ți-a plăcut „Blade runner” (totuși, nu-ți face speranțe prea mari aici că nu e cazul).

Mi se pare că e bună pentru contextul literar contemporan din România, dar nu și dacă ne uităm la literatura latinoamericană de secol XX. Hai să-ți explic de ce și de unde comparația.

Roman futurist

„Translucid” se vrea a fi o scriere futuristă. Începe cu întâmplări (relativ) banale și tipologii de personaje din lumea reală, care mai apoi se unesc într-un univers fantastic, dintr-un viitor nu foarte îndepărtat.

Personaje

• Tercălău și John sunt doi boschetari. Tercălău mai suferă și de un cancer în fază terminală, care parcă e pedeapsă pentru desfrâul din studenție. Pe atunci s-a culcat și cu Rosa, și cu Magda, personaje care apar ulterior;
• Rosa migrează constant între Mexic și România. De la ea aflăm că personajele pot călători prin mediație și vis.
• Flam e o tânăra superbă care intră într-o relație toxică alături de Matei; 
• Matei e un criminal în serie, care l-a ucis pe copilul vecinului lui Flam;
• Magda e cea care are o aventură cu Tercălău în studenție, rămâne însărcinată și avortează (… totuși, câteva capitole mai târziu, aflăm că Flam e de fapt fiica Magdei și a lui Tercălău);
• Lola apare ca victimă a lui Matei, dar se transformă în Flam;

„[…] Am aflat după ce ne-am dat jos din biomașină. […] Pe scurt, eu nu sunt Lola, sunt Flam. De fapt, se corectă ea repede, am corpul Lolei, dar de când mă știți voi am fost mereu Flam.”

translucid, ligia pârvulescu

Societate

Iar în toată încrucișarea asta de personaje și particularități, nici societatea nu e normală. 

„[Tercălău]: Știi când o să fie mai bine? Ține minte șmenu’ ăsta: oricâte sisteme politice, economice, sociale sau… spirituale ar veni peste jigodiile de oameni care sunt pe pământu’ ăsta, oricât de corecte și de bune ar fi ele, n-o să iasă nimica până când jigodiile de oameni n-o să mai fie jigodii de oameni.”

translucid, ligia pârvulescu

• România e condusă de Noua Mișcare Spirituală, o autoritate care împarte lumea în „intelectuali” și „pozitiviști”. 
• Intelectualii sunt închiși în lagăre de către Poliția Psihiatrică și, dacă sunt prinși că gândesc, sunt deportați. 
• Pozitiviștii trăiesc liber, de zici că-s conduși de Dorian Gray. „Pozitivarea” e procesul prin care intelectualii uită cuvinte.
• Apare conceptul de „metalizare”, prin care oamenii sunt asimilați de metal. Asta se întâmplă cu Flam și Matei.
• Există și Noul Centru Vechi Pozitivist – un soi de „The purge”, doar că acolo criminalitatea nu se oprește după o noapte, ci e nelimitată. Alte particularități ale noii lumi ar fi: capitala Tristești, Calea Înfrângerii, primarul-președinte Terminescu.

„Gândesc mai limpede, nu mai am emoții. Emoțiile au stat în calea evoluției. O barieră de netrecut. Oamenii au fost manipulați să pună mâna pe arme și să facă tot felul de alte lucruri distructive; și au fost manipulați în primul rând emoțional. Stârnindu-le teama de viitor și ura față de ceea ce nu cunoșteau, de ceea ce era diferit de ei. Lucrurile astea dispar odată cu emoțiile. Vezi realitatea așa cum e.”

TRANSLUCID, LIGIA PÂRVULESCU

Titlu

Din ce am povestit mai sus, îți dai seama că e haos. Un haos care justifică titlul. Conform DEX,

„translucid = care este parțial transparent, lăsând lumina să treacă fără a permite să se distingă contururile sau detaliile obiectelor.”

Fix asta se întâmplă cu personajele și conexiunile din romanul ăsta. Toate se întrepătrund până ajung la un final cu o tentă filozofică.

Minusuri

Mi s-a părut o scriere stângace. Salturile temporale și mutațiile spațiale sunt specialitatea sudamericanilor de secol XX. Tehnica narativă a vaselor comunicante e exploatată fabulos de Mario Vargas Llosa în „Mătușa Julia și condeierul”, „Casa verde”, „Conversație la catedrală” și în „Rătăcirile fetei nesăbuite”. Pur și simplu, când începe el să nareze, îți vine să începi să plângi… de nervi că nu pricepi nimic, dar nici nu poți lăsa cartea deoparte. E o frustrare tare dulce. ☺️ Fix când ai impresia că ai legat două personaje de un spațiu, imediat ceva se schimbă. Lucrurile încep să curgă târziu și, când o fac, ai o satisfacție de pe altă lume. 

• Cu Ligia Pârvulescu n-am simțit asta. Deși universul ei e distopic, am reușit să țin pasul cu fragmentările ei relativ ușor. Am simțit multă chinuială în salturile din roman, și parcă atâta concentrare a fost acolo, încât n-a mai fost vreme pentru aprofundarea personajelor.

• Nici postumanismul nu mă atrage, deci probabil de asta nu m-au cucerit conceptele futuriste de biomașină, metalizare și teleportare.

• Mai apoi, lumea condusă de proști, în care deștepții sunt asupriți, nu e ceva nemaiauzit. Lipsă de originalitate – checked.

• Finalul a fost foarte slab. Dacă începutul promitea, prin chinul filozofic din final, romanul ăsta și-a dat șah mat (atât știu din șah, nu vă gândiți că-s așa versată).

• Nu în ultimul rând limbajul, care a fost mult prea… mult. L-am simțit forțat, stufos și încărcat de metafore. Și toate denumirile alea din noua lume – Piața Înfrângerii, capitala Tristești – mi-au părut mai degrabă penibile decât originale.

N-a fost cea mai bună carte de literatură română contemporană pe care am citit-o. Pot spune chiar că a fost una dintre cele mai slabe. Despre altele, mai închegate, vorbesc pe vortex, la secțiunea de română.