Nu ca un joc.
Romanele lui Zaharia Stancu respiră stânga. Comunismul e acolo. Nu trebuie să-l cauți pe Google să vezi că e unul dintre principalii scriitori promovați în a doua jumătate a secolului al XX-lea, în România. Se simte din ce scrie. A fost prima mea interacțiune cu el și mă îndoiesc că mai prinde a doua. Totuși, faptul că prezintă războiul și moartea prin ochii unui copil de 15 ani, m-a făcut să-i citesc până la capăt „Jocul cu moartea”.
Cu ce se aseamănă?
Romanul ăsta mi-a amintit de:
- capitolul „Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu”, din „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”. Diferența e că scriitorul Camil Petrescu demitiza războiul cu 30 de ani înainte de Zaharia Stancu și, în opinia mea, o făcea mai bine.
- „Creanga de aur”, a lui Sadoveanu. Asta pentru că în ambele cazuri avem de-a face cu un bildungsroman, în care ni se prezintă călătoria de autocunoaștere și dezvoltare a protagonistului. Bine, am dat exemplul ăsta ca să rămân în sfera literaturii române, nu pentru că aș fi în extaz cu opera obligatorie a lui Sadoveanu pentru cei de clasa a 10-a. Dar despre el povestim altădată. Autorii din literatura universală, care îmi plac în zona de bildungsroman, sunt Harper Lee („Să nu ucizi o pasăre cântătoare”), Charles Dickens („Marile speranțe”) și Sylvia Plath („Clopotul de sticlă”).
Cine e Darie?
„[Diplomatul]: În ce zodie te-ai născut, Darie?
[Darie]: În zodia Cumpenii.
[Diplomatul]: Plină de cumpene o să-ți fie viața.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Un copil din satul Omida, de pe Valea Călmățuiului. Tot „copil” l-am numit și în introducere. Deși are 15 ani, ar trebui să se joace cu orice, numai cu moartea nu. Dar bănuiesc că asta face tirania – nu fură numai vieți. Fură și copilării și maturizează forțat. Darie devine una dintre victimele sale, începând în toamna lui 1917, o călătorie în care urmează să se descopere pe sine.
*Mențiune: Zaharia Stancu îl folosește pe Darie drept protagonist și în cel mai de succes roman al său, „Desculț” (1948), dar și în romanul „Pădurea nebună” (1972).
În tot cazul, Darie nu are așteptări prea mari de la viață. Aflăm asta din secțiunea mea preferată din roman, în care ascultăm ce i-au dorit ursitoarele care – spune el – „mi-au vegheat nedorita-mi venire pe lume”:
- „Niciodată acest băiat să nu țipe decât înlăuntrul lui. Țipetele să-l sfâșie mereu, dar lumea, țipetele lui să nu le audă.”
- „Să nu cunoască fericirea.”
- „Buzele pe care le va săruta să fie amare ca fiertura de pelin.”
- „Mâinile pe care le va strânge cu iubire să-l trădeze.”
- „Să-l înșele cei cărora le va dărui inima lui.”
- „Să-l mistuie tristețea. Să-l mistuie tristețea lui și tristețea lumii să-l mistuie.”
- „Să fie ars de arșița iubirii o dată, o singură dată, de când vor înflori sălciile și până când se vor scutura de floare teii.”
- „Să rămână strâmb la doisprezece ani și să-l primească țărâna și să-l schimbe în țărână când va începe să-i albească părul.”
Avem de-a face cu un protagonist îmbătrânit prematur.
„Din pricina ostenelii, a nemâncării a nesomnului, mă podidi plânsul. […] Într-un fel, mă și bucurai că plâng. Pentru că de ani întregi nu mai plânsesem. Viața mă asprise atât de mult, încât ajunsesem să cred că nu mai am lacrimi.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Despre ce e romanul?
Despre război, disperare și supraviețuire. Despre frica ce te face să îngheți sau să lupți. Despre autocunoaștere în vremuri crunte. Despre moarte.
„Pământul! Din pământ ne naștem, umblăm o vreme prin lume, scrâșnind ori cântând, urând or iubind, și apoi iarăși în pământ ne întoarcem.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Un grup de oameni fără acte, printre care și Darie al nostru, e prins de autoritățile române și predat forțelor germane de ocupație. Cu toții sunt îmbarcați într-un tren de marfă, pentru a însoți un transport de oi care trebuie să ajungă în Bitolia. Odată ajunși acolo, prizonierii ar fi fost puși să sape tranșee. Pe drum, se întâmplă ceva și niciunul nu mai ajunge la destinație. În călătoria asta, Darie cunoaște oamenii care îl vor forma – într-o mai mică sau mai mare măsură.
„Diplomatul” e cel care are cea mai mare influență asupra lui. După ce unul încearcă să-l fure pe celălalt, iar celălalt încearcă să-l omoare pentru asta (nu-ți spun care-cum, că poate vrei să răsfoiești totuși cartea), sfârșesc cumva împreună, în încercarea de a ajunge înapoi pe meleagurile natale.
Despre dezumanizare
Ce m-a frapat la romanul ăsta a fost ușurința cu care (io-te cacofonia. fix așa o las!) oamenii se adaptează la vremuri de război. Și ușurința de a accepta că e posibil ca mâine să nu mai fie. Zaharia Stancu spune chestia asta, prin vorbele Diplomatului:
„Singurul lucru care m-a mirat era ce ușor învață omul să omoare oameni. […] Nu se poate trăi fără inimă, fără cap, sau fără măruntaie. Dar fără conștiință se poate trăi, și chiar foarte bine.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Putem extrapola ideea asta, pentru că mulți trăiesc fără conștiință și în vremuri de pace. Totuși, aici pierderea de sine e la un alt nivel.
„[…] și apoi, prăpădul era prea mare, ca din slăbiciune ori milă omenească, primejduindu-ne nouă înșine viața, să încercăm s-o păstrăm pe-a altora.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Fiecare e pentru el și nici nu e de mirare:
„[Darie]: Deși știam că acolo se află oameni tineri, care peste câteva clipe aveau să piară în flăcări, nu simții pentru ei nicio părere de rău. Când pleci să ucizi pe alții, trebuie să te aștepți să fii tu însuți ucis.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Zaharia Stancu arată cum frica îți poate lua orice urmă de moralitate, transformându-te în ce ești de fapt la bază: un animal, condus de instincte.
„[Diplomatul]: Nici eu nu prea știu ce gândeam. Acum, toată lumea a înnebunit. Prin văzduh plutește miros de sânge. Ne-am obișnuit cu mirosul sângelui. Cu toate acestea, uneori, mirosul sângelui tot ne mai întărâtă și ne ia mințile.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Despre moarte
Într-o discuție cu un alt prizonier din tren, Darie își dovedește încă o dată maturizarea forțată:
„[Spelbul]: Spune-mi adevărat, ți-e teamă?
[Darie]: De ce să-mi fie teamă? O viață are omul. Și cu-a morții două.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Despre viață
Una dintre scenele mele preferate e când Darie și Diplomatul ajung într-o tabără de partizani macedoneni, condusă de Gură-Neagră. Aceștia luptă împotriva nemților și, în timpul confruntării, fiul comandantului macedonean, Nuși, e lovit de glonț.
„Femeia cu sprâncene stufoase și pântec mare, îngenuncheată lângă Gură-Neagră și plecată peste trupul fără flacără al lui Nuși, țipă o dată, prelung și adânc, ca înjunghiată, și-și puse mâinile peste pântec. […] Apoi munteanca tăcu și-și strânse buzele mușcându-le până la sânge. Gemu înăbușit.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Totuși, Zaharia Stancu ne aruncă o fărâmă de lumină:
„[…] una din cele două bătrâne stafidite veni spre noi. Purta în brațe un copil plăpând […]
– Nevasta ți-a născut un băiat, Gură-Neagră.
[…] Gură-Neagră izbucni în plâns. Poate-l plângea pe Nuși cel abia îngropat. Poate-l plângea pe Nuși cel abia sosit în lumina lumii și în lumina soarelui. Plânsul lui Gură-Neagră era un plâns tăcut, adânc, care parcă venea nu din inima unui om, ci din însăși inima pământului.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Funny thing
La un moment dat în călătoria lor, Darie şi Diplomatul găsesc un râu şi se gândesc că n-ar fi rău dacă s-ar spăla puţin. La ce nu se gândesc e că poate să treacă cineva şi să le ia toate lucrurile. Asta se şi întâmplă. Cei doi văd cum un turc călare le ia hainele şi desăgile. Până ajung ei la mal, hoţul e de mult dus. Ce mi s-a părut amuzant aici a fost replica lui Darie:
„- Iată-ne goi, Diplomatule, ca în rai.”
jocul cu moartea, zaharia stancu
Măi Darie, cred că oriunde vă puteați afla voi doi, numai în Rai nu. Doamne fer` să greșesc, dar ceva-mi spune că-n Rai, gloanțele nu-ți șuieră pe la ureche. Dac-au ajuns într-un final înapoi în România, în Rai, sau în Iad, vezi tu.
Leneșule, nu te uita la film
fără să citești cartea. Eu am avut o revelație când am aflat că „Prin cenușa imperiului” s-a făcut după romanul ăsta. Îl aveam de mult timp pe listă, dar nu l-am văzut. E din 1976, în regia lui Andrei Blaier, și în rol principal e Gabriel Oseciuc. Gheorghe Dinică îl joacă pe Diplomatu` , deci rău n-are cum să fie.
Că te uiți la film, că citești cartea sau că citești alte recenzii de pe Book Vortex, totul e bine atât timp cât azi înveți ceva nou pentru tine.
English