Fără-ndoială, în top 3 romane favorite.
Un autor ambivalent
Răsplătit cu premiile literare Miguel de Cervantes si Gabriel Mistral în anul 1984, Ernesto Sábato Ferrari este recunoscut drept ultimul scriitor clasic argentinian. Ambivalența caracterului său sud-american se face remarcată prin coexistența raționalului și a spiritualului. Interesul pentru fizică și cercetare științifica e înlocuit, în cea de-a doua parte de a vieții, de pasiunea pentru literatură.
Deși arde mare parte dintre manuscrisele ale căror autor este, răzbat trei romane care se întrepătrund: “El Tunel” (1948), “Sobre héroes y tumbas” (1961) și “Abaddón el Exterminador” (1974).
O trilogie aparte
“Despre eroi și morminte” este un roman-tunel care vine în completarea operei care îl precedă cu 13 ani: “Tunelul”. Și aici observăm simbolul labirintului, specific barocului, întrucât însuși protagonistul, Fernando, se rătăcește în tunelurile subterane din Buenos Aires în încercarea de a deconspira Societatea Secretă a Orbilor. Întreaga înșiruire a evenimentelor, alături de construcția personajelor nu face decât să adâncească misterul și nicidecum să-l rezolve. De la bun început, avem de-a face cu un cadru dens și neguros, în care ghemul narativ se desface într-o maniera nemaiponenit de reală, dinamică și angoasantă totodată.
Într-un articol anterior de pe blog, analizez “Tunelul”, primul roman al lui Sábato. Încă de aici, autorul își conturează laitmotivele care se vor regăsi de-a lungul întregii trilogii argentiniene. Iubirea sinceră a pictorului Juan Pablo Castel pentru Maria Iribarne va deveni obsesivă, sfârșind cu uciderea protagonistei. Asemănătoare este si situația tânărului Martin Castillo, care cade în mrejele dragostei odată ce o cunoaște pe Alejandra Vidal Olmos însă, în acest caz, rolurile se inversează.
Dacă în primul roman, autorul o întruchipează pe protagonistă ca fiind nevinovată, în cel de-al doilea, personajul feminin e ființa demonizată, titlul primei părți – „Dragonul și prințesa” – având numai rolul de a-l induce pe cititor în eroare. Nenumăratele plecări și reveniri ale protagonistelor celor două romane contribuie la apariția unor gelozii obsesive din partea figurilor bărbătești.
– Deși, dacă mă gândesc mai bine, n-ar trebui să te mai văd niciodată. Dar am să te văd, pentru că am nevoie de tine.
Ernesto Sábato, despre eroi și morminte
Un alt motiv al scriitorului argentinian este reprezentat de aventurile incestuoase ale femeilor: Alejandra cu propriul său tată și Maria cu vărul său, Hunter. Dar, probabil cea mai puternică amprentă a lui Sábato în literatura latinoamericană și nu numai, este obsesia sa pentru orbi. Întreaga conspirație a acestei secte este descrisă minuțios în cea de-a treia parte a romanului din 1961: “Dare de seamă despre orbi”.
Un incipit abrupt care declanșează întreaga acțiune
Romanul debutează abrupt cu deplângerea sinuciderii Alejandrei. Martin Castillo, un tânăr angajat la o editură din Buenos Aires îi mărturisește fapta lui Bruno, un bărbat care a iubit-o pe mama răposatei, Georgina.
La o primă ciocnire cu firul narativ, avem impresia că Martin este tânărul idealist și melancolic, urât de mama și rușinat de propriul tată, în ajutorul căruia vine fata stabilă, ce îi va liniști sufletul și îl va face să se simtă, în sfârșit, iubit. Lucrurile iau o turnură neașteptată în momentul în care descoperim că Alejandra e cea care, deși pare să dețină echilibrul absolut, și-a pierdut definitiv controlul asupra propriei persoane și se agață de protagonist pentru a se salva.
Luând contact cu Mirador și familia protagonistei, încercăm să elucidăm misterul care a stat la baza formării Alejandrei drept o ființă depresivă, enigmatică, schimbatoare, torturată de obsesii, temeri și coșmaruri din trecut. Vizita lui Martin la moșia ei ne face cunoștință cu o serie de personaje, dar și cu elementele fantastice ale romanului: unchiul nebun pe nume Bebe, care cântă la clarinet, străbunicul Pacho care este nemuritor, nebuna Escolastica, ce a furat capul tatălui său, Bonifacio Acevedo, și îl ține într-o cutie de pălării, sau bătrâna indiană Justina, care este surdă. Toți aceștia își fac simțită prezența în viața tinerei Alejandra, dar nu îl ajută pe Martin să îi înțeleagă comportamentul. La vederea Alejandrei alături de un bărbat, care mai apoi se dovedește a fi tatăl ei, Martin e înnebunit de gelozie și, cu o mulțime de întrebări fără răspuns, sfârșește părăsit de iubita sa, fără urmă de explicație.
Secta Orbilor – Cei care conduc lumea din umbră
Cea de-a treia parte a romanul și cea care m-a impresionat cel mai tare ilustrează un univers halucinant: o societate a orbilor care conduce lumea din umbră. Fernando Vidal Olmos dezvoltă o obsesie pentru cei nevăzători, fiind descris de autor drept un “individ schimbător care trecea de la entuziasmele cele mai înflăcărate la cele mai adânci deprimări”, “raționa cu o logică de fier și odata te pomeneai că e un aiurit, care, cu același aer de rigoare, ajunge să spună prostii la care nici nu te astepți”, “în el locuiau mai mulți oameni”.
Firea contradictorie și zbuciumată, lipsa de remușcări sau de empatie, precum și incapacitatea de a iubi, scot la lumină sângele Vidal Olmos și trăsăturile patologice ale acestuia. Pentru a-și îndeplini misiunea de a pătrunde în lumea orbilor, Fernando e dispus să calce pe cadavre: își orbește propriul prieten, pe Juan, se izolează de restul lumii și își sacrifică familia.
Povestitorul ilustrează societatea orbilor drept cei care stau de-a dreapta Diavolului și guvernează lumea, de când Divinitatea a fost îngenuncheată:
“Secta are în slujba ei o intreagă armată de vrăjitori, de ghicitoare de cartier, de vraci, de lecuitori,de ghicitori în cărți și spiritiști […] pentru a domina mai bine lumea ce îi înconjoară.”.
Ernesto Sábato, despre eroi și morminte
Fernando nu reușește să își publice manuscrisul deoarece este ucis de propria sa fiică. Alejandra vede focul drept un element purificator, asemenea simbolisticii religioase. Aceasta refuză să își lase tatăl să trăiască, admițând astfel o maladie otrăvitoare care există în familie sub forma unei moșteniri macabre. Anahilarea sufletelor prin foc și uciderea demonilor interiori reprezintă singura cale de salvare posibilă.
Un pictor evreu – sursă de inspirație pentru Sábato
În timpul relatării aventurii lui Fernando cu o femeie oarbă, autorul argentinian îl amintește pe pictorul evreu Victor Brauner, originar din România. Motivul regăsit pe mai multe pânze de ale sale este ochiul – spart sau scos. Artistul ajunge până în punctul în care își pictează autoportretul (1931), în care o orbita îi este goală și însângerată. Brauner este cel care se implică în conflictul dintre Oscar Dominguez si Esteban Frances (1938) cu scopul de a-i liniști, însă Dominguez aruncă înspre Frances o sticlă care, odată spartă de perete, împrăștie unul dintre cioburi în ochiul lui Brauner, orbindu-l pentru totdeauna, întocmai ca în autoportretul premonitoriu.
Aici las unul dintre citatele mele de suflet, de rumegat, când ai puțin timp cu tine:
“La moartea noastră, poate, sufletul migrează:
într-o furnică,
într-un copac,
intr-un tigru bengalez;
în vremea asta trupul nostru, printre viermi,
se trece în putreziciune
topindu-se-n pământul neființei
suind apoi spre frunze prin tulpini,
și floare se face, buruiană,
și se preface-n iarbă pentru turme.
în zoologic sînge, anonim,
în schelet
în excremente.
Dar uneori destinu-i e mai crud
într-un plăpând copil se întrupează
într-un copil ce, într-o zi,
poeme va scrie, sau romane,
și în neînțelese neliniști
va ispăși (fără să știe)
păcatele-i străvechi de criminal
sau de razboinic
sau iarăși spasme îl vor chinui
că trece iar prin spaimele gazelei
vor retrăi sluțenia scorțoasă
a nevăstuicii
și forma tulbure de fetus, șopîrlă sau ciclop
renumele de tîrfă, de ghicitoare și
singurătățile-i de mult uitate,
uitatele-i trădări și lașități.”
Ernesto Sábato, despre eroi și morminte
English