Diary of a void, Emi Yagi

Diary of a void, Emi Yagi. Fake it till you make it

9 luni. Nici mai mult, nici mai puțin. 👶
0 Shares
0
0
0

„Ce înseamnă să fii femeie?”, „Ce înseamnă să fii mamă singură?”, „Care e rolul tatălui?” – toate întrebările astea și-au găsit răspuns de-a lungul timpului, în N cărți, filme, picturi ori piese de teatru. Și mi se pare că există o linie extrem de fină între a fi ceva bun, autentic, și a fi ceva clișeic, meh. Dar mi se pare și că-s niște subiecte departe de a fi epuizate.

Și cred că există două tipuri de artiști: cei care mizează pe ideile împământenite și explorează tradiționalul rol al femeii și al mamei, și cei care prezintă evoluția percepțiilor ăstora tradiționale, într-un spațiu și un timp anume. Pe Emi Yagi o văd în prima categorie, dar cu o abordare… altfel.

Exercițiu de imaginație

Ești o femeie de 34 de ani.

La fostul job, ai fost hărțuită sexual.

Acum, ți-ai găsit altceva, doar că ești singura femeie din departamentul tău. În mod normal, asta n-ar fi o problemă, doar că observi că toți ceilalți se așteaptă ca tu să te ocupi de: făcut cafele, spălat vase, curățat frigiderul la sfârșitul săptămânii, dus gunoiul, și alte lucruri care, bineînțeles, „li se cuvin” persoanelor de sex feminin.

Ce faci? Tolerezi, protestezi sau îți dai demisia?

Well, niciuna. 🙂 Te prefaci că ești însărcinată. Cel puțin asta face Shibata, protagonista lui Emi Yagi din „Diary of a void”. Asta e abordarea „altfel” despre care vorbeam mai sus.

De ce „a diary”?

Pentru că formatul romanului e cel al unui jurnal. Narațiunea se face la persoana întâi și evenimentele se derulează în raport cu evoluția „sarcinii”. Capitolele sunt intitulate „Week 5”, „Week 7” ș.a.m.d., și prezintă protagonista în diverse etape ale… minciunii.

Shibata gândește un întreg plan to fake it till she makes it: începe să mănânce sănătos, își face un ecuson de „mom-to-be” pentru metrou, își descarcă o aplicație pentru monitorizarea sarcinii, apelează la ciorapi, șosete și alte șiretlicuri pentru a părea însărcinată, inventează sexul copilului, ba chiar îi caută și un nume, și se înscrie la o clasă de aerobic destinată viitoarelor mame, ca să se mențină-n formă.

De ce „a void”?

Pentru că, oricât de rău și trist ar suna, protagonista se confruntă cu un gol – și în uter, și în suflet.

Pe lângă faptul că întreaga sarcină e o mascaradă, acest „void” are de-a face și cu singurătatea care o macină în subconștient.

I’m so alone. – I’m always so alone. I guess I should be used to it by now. We’re all alone from the moment we come into this world, but I’m still not used to it – how alone we all are.

DIARY OF A VOID, EMI YAGI

La prima vedere, Shibata e o tipă echilibrată – fără un partener, dar cu un serviciu stabil, și provenind dintr-un mediu parental relativ sănătos. Relația cu familia ei e prezentată foarte pe scurt: un tată prezent, dar în esență, absent, și o mamă care se ocupă de casă. Un frate căsătorit, cu un copil, și… cam atât. Dar pe măsură ce ești absorbit de tonul narativ, îți dai seama că lucrurile astea au lăsat niște urme puternice în ea.

Dorința de apartenență o împinge să ia anumite decizii; de cele mai multe ori, în mod inconștient. Asta se întâmplă și când spune că e însărcinată. Pur și simplu, într-o zi, i se cere să se ocupe de cafea și ea refuză pe motiv că mirosul îi provoacă greață. E gravidă. Nu s-a gândit prea mult. Odată ce conștientizează ce presupune asta, în loc iasă din mlaștina minciunii, preferă să se afunde acolo. Pentru că, măcar acolo, nu e singură. Și profită de asta pentru a se conecta cu ceilalți – colegi de muncă (interesați cu adevărat sau numai intrigați de cine o fi tatăl) și cu alte viitoare mămici.

De ce „femeia” = „menajeră” și „mamă”?

Emi Yagi își bazează întregul roman pe modul în care e privită femeia în societate:

  • În familie, ca parteneră, fiică, soră și mătușă;
  • La serviciu, ca singura angajată de sex feminin dintr-un departament de bărbați;
  • În metrou, ca femeie însărcinată;
  • În cadrul activităților din timpul liber, drept parte dintr-o comunitate de fitness.

Ce prezintă scriitoarea japoneză nu e vreo revelație. „Locul femeii e lângă leagăn și la cratiță” e o credință care a avut secole întregi să prindă rădăcini tot mai puternice. Schimbările care se produc la serviciu, odată ce Shibata anunță că e însărcinată, sunt vizibile imediat: nu trebuie să se mai ocupe de cafea, i se permite să plece mai repede, colegii sunt mult mai atenți, iar superiorii, mai înțelegători. Și în afara biroului protagonista observă schimbări: oameni care îi cedează locul în mijloacele de transport, angajați mai drăguți în supermarketuri.

Și totuși, există o disonanță constantă pe fundal – ideea conform căreia femeia ar trebui să aleagă familia sau cariera. Dacă încearcă să le îmbine, e clar că nu oferă 100% nicăieri, și atunci, e de blamat. Dacă mai e și mamă singură, e clar că n-o să poată cu amândouă. Și dacă e mamă singură, totuși… de ce e mamă singură? Cine o fi tatăl? De ce o fi plecat tatăl? Sau ea o fi plecat?

Having a baby isn’t easy. Damned if you do, damned if you don’t.”

DIARY OF A VOID, EMI YAGI

De ce „bărbatul” = „tată” „bărbat”?

Și mi-a plăcut cum Emi Yagi a prezentat în antiteză două figuri diferite ale tatălui. Pe de o parte, e colegul de serviciu al Shibatei, care e sincer interesat de cum decurge întregul proces pentru ea, mărturisindu-i că el și soția lui își doresc de mult timp un copil și au făcut multe eforturi în direcția asta. La polul opus, se află o proaspătă mămică de la clubul de aerobic, care i se plânge Shibatei de lipsa de ajutor din partea soțului:

I know women are the only ones who can give birth, but once the baby’s born, why the hell should our roles be so different? Breastfeeding, I get, but what about everything else? Don’t tell me you need more time to figure out how to be a dad. Like, what have you been doing for the last nine months?

DIARY OF A VOID, EMI YAGI

Even though he’s maybe eight inches away, blissfully asleep, he’s more of a stranger than some random politician I’ve never met or some stray dog somewhere in Brazil. I feel more alone with him than I do when I’m on my own.

DIARY OF A VOID, EMI YAGI

Absența asta nu am simțit-o la Dan Coman, în Dicționarul Mara, dar cred că e ceva care apare în majoritatea cuplurilor. Pentru că cei doi nu-și asumă, de la bun început, că e vorba de un împreună acolo.

Copilul mișcă

„Week 32” destabilizează. Asta pentru că protagonista simte că ceva, înăuntrul ei, se mișcă. Ajunsă la medic, i se spune că n-ar fi trebuit să aștepte atât pentru un prim control în timpul sarcinii.

Cum au stat lucrurile de fapt, afli tu 🙂 Cartea încă nu e tradusă în română; eu am citit-o în engleză și limbajul e simplu și clar, deci poți s-o parcurgi ușor în vreo două zile. Mie mi-a plăcut intriga. Recunosc că, înaintând, unele episoade nu le-am simțit autentice sau relevante, și m-a și pierdut la câteva conversații imaginare cu Virgin Mary. Dar finalul a fost unul… a fost. 🙂 Și ținând cont că e primul roman al editoarei japoneze, eu zic că merită o șansă.

0 Shares
1 comment
  1. Am fost destul de incantat sa gasesc aceasta pagina. Trebuie sa va multumesc pentru timpul acordat doar pentru aceasta lectura minunata!! Cu siguranta am savurat fiecare parte din ea si, de asemenea, te-am salvat in fav pentru a vedea lucruri noi pe site-ul tau.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You May Also Like
Recenzie Acolo unde cântă racii, Delia Owens

Acolo unde cântă racii, Delia Owens. Licuriciul de la capătul tunelului

Îți e tare ușor să empatizezi cu protagonista. Odată ce ghemul cu povestea Kyei se desface, știi și tu că ai simțit, la un moment dat, teamă, neliniște, neîncredere în forțele proprii. Cu toate astea, pe măsură ce înaintezi în lectură, îți dai seama că mereu vor fi acel „cineva” și acel „undeva” care te vor face să te simți în siguranță.